"De şase decenii în România se urăşte variat şi continuu. In România comunistă se ura din două direcţii: de sus în jos şi de jos în sus. Se ura din principiu. De sus în jos: era evident că guvernanţii unei ţări, care socoteau că populaţia este inaptă de libertate şi care o guvernau numai cu ajutorul minciunii şi terorii, o dispreţuiau şi o urau. Tot din principiu se ura şi de jos în sus, de vreme ce guvernanţii fuseseră impuşi cu forţa, iar alegerile se dovediseră o mascaradă. Apoi, când lucrul acesta a fost dat uitării şi când regimul comunist s-a instalat „pentru totdeauna”, ura a început să se hrănească din umilirea cotidiană. Toată lumea era infantilizată: fiecare gest care alcătuia viaţa noastră stătea sub binomul „e voie” – „nu e voie”. Aveai voie să spui asta, şi nu asta, aveai voie să vezi asta, şi nu asta,aveai voie să mănânci asta, şi nu asta, aveai voie să te înmulţeşti atât, şi nu atât, aveai voie să te distrezi aşa, şi nu aşa. Patruzeci şi cinci de ani trăiţi în frustrare, mizerie şi frică transformaseră România într-un tărâm al urii. Sentimentul activ al urii – activ, la drept vorbind, doar la o parte din populaţie, cea care încă mai avea sentimente publice -poate explica, într-o măsură cel puţin, căderea lui Ceauşescu. De 17 ani încoace, de la „revoluţia din decembrie 1989″, lucrurile s-au schimbat şi totuşi cantitatea de ură acumulată în corpul societăţii româneşti pare să rămână intactă şi să se diversifice. în primul rând, pe un plan strict psihologic, în condiţiile în care resursele de creativitate se pot acum manifesta, reuşita faptei cuiva a ajuns să fie cântărită la noi prin cantitatea de ură pe care ea o stârneşte. Ura, aşadar, ca simptom al reuşitei. Lucrurile merg până într-acolo încât, „de dragul” urii, oamenii sunt dispuşi să facă orice, la limită să te împiedice să faci (chiar dacă astfel pierd odată cu tine), decât să-ţi vadă numele aureolat şi isprava recunoscută public. Se ajunge astfel la „ura sinucigaşă”, în care coechipierul preferă să te placheze decât să-ţi lase în seamă golul victoriei. Pe de altă parte, în plan social, ura care îşi are izvorul în cei 45 de ani de comunism pare inepuizabilă. Urăsc cei ce constată că persoanele care le-au schilodit vieţile şi destinele în comunism vor ca, după ce şi-au păstrat locurile, funcţiile şi atribuţiile puterii, să le organizeze iar, tot ei, vieţile şi destinele în noua societate. Aceştia din urmă, la rândul lor, îi urăsc pe cei care îi contestă şi care le periclitează, prin tresăririle lor periodice de indignare şi prin protestele lor mai mult sau mai puţin sistematizate, privilegiile, impunitatea şi puterea." Gabriel Liiceanu
Posted on: Sat, 07 Sep 2013 10:46:45 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015