Despre cele câteva secunde dedicate credinţei În RATB-ul spre serviciu (acel 601 întârziat) întâlnesc două biserici. Într-un procent de mai bine de 75% din fauna indigenă a acestuia, se închină în faţa celor două biserici pe lângă care trecem - eu fac parte din celălalt procentaj de doar 25%. Ştiu, conform vorbelor băbeşti, I will end in hell. :) De ce se-nchină oamenii? Se schimbă ceva la ei dacă fac acest lucru? Sunt mai buni, mai răbdători, mai iertători? Eu înţeleg că dacă tot te închini în şi în faţa bisericii se cade să fii şi altfel, nu? Ce să vezi, nu prea este aşa. Dacă deranjezi un om care tocmai sa-nchinat (cum a fost cazul unuia dintre călătorii credincioşi) - prins de control că nu avea bilet - reacţia domniei sale nu a fost tocmai "credincioasă". Cazul relatat în paragraful anterior mi-a adus aminte în general de oamenii care se închină, care merg la biserică, care î-L pomenesc pe Dumnezeu în toate gândurile acelor secunde/ore petrecute în şi în faţa lăcaşului sfânt. Desigur, există şi oameni - pe care, de altfel, îi cunosc personal - pentru care credinţa înseamnă şi bunătate, iertare şi ajutor necondiţionat. Jos pălăria pentru aceştia!
Posted on: Mon, 02 Sep 2013 06:31:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015