Despre cîinii străzii şi oameni Liviu Chelcea 28 aprilie 2013 29 comentarii Voinţa de a ucide cîinii străzii – o viziune transpartinică şi trans-istorică “Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!” se spunea pe vremuri la schimbarea puterii prin Ţările Române.Vechea zicală s-a transformat astăzi în “Schimbarea domnilor, eutanasierea cîinilor fără stăpîn!” În 2011 şi 2012, la nivelul Comisiei pentru Administraţie Publică, Amenajarea Teritoriului şi Echilibru Ecologic din Camera Deputaţilor, s-a încercat trecerea unei legislaţii care prevedea eutanasierea oricărui cîine capturat de hingheri şi nerevendicat timp de şapte zile. O revenire la practicile comuniste şi, sporadic, post-comuniste. În ciuda tuturor protestelor (pe temperaturi scăzute şi pe căldură, cu oameni normali şi politicieni, cu oameni cu foarte mulţi bani şi cu oameni foarte modeşti, cu artişti, sportivi, cîntăreţi, actori, regizori, hipsteri, asociaţii de locatari), nimic nu a clintit puterea parlamentară de la acea vreme. Printre reacţii, actriţa Oana Pellea se întreba în acea perioadă, “Ce text echilibrat, lipsit de patetism şi de impact trebuie conceput pentru a stopa o crimă? Ce fel de text trebuie compus că să poată provocă o stopare a unei atrocităţi? […]Vreau să le spun conducătorilor acestei ţări, oamenilor politici, factorilor de minimă decizie: aţi decăzut din starea de OM. Este sub demnitatea dumneavoastră să vă sesizaţi când e vorba despre măcel asupra câinilor sau cailor?” (sursa) Argumentul asociaţiilor pentru protecţia animalelor de a încuraja sterilizarea şi de a descuraja uciderea, exprimat pe toate vocile şi cu toate analogiile, faptele şi statisticile, nu au mişcat-o pe preşedinta de atunci a Comisiei pentru Administraţie Publică, Amenajarea Teritoriului şi Echilibru Ecologic din Camera Deputaţilor, deşi aceasta promisese cu un an înainte că nu va lua nicio măsură fără consultarea celor care aveau cu adevarat experiză în politicile faţă de cîinii fără stăpîn. Forme vernaculare de îngrijire a cîinilor în Bucureşti, de către locuitorii unei zone de case. Salvarea cîinilor fără stăpîn a venit de la opoziţia din acea vreme şi de la Curtea Constituţională a României. După adoptarea legii pro-eutanasiere, aceasta a fost contestată la CCR. Augustin Zegrean, preşedintele CCR, declara atunci că: “Eutanasierea este împotriva demnităţii umane. Imaginaţi-vă un câmp imens pe care sunt 200.000 de câini şi câţiva oameni care îi omoară. Aţi vrea să vă uitaţi acolo, să vedeţi imaginea asta? Aţi vrea să fiţi unul dintre cei care îi omoară? Deci este vorba nu doar despre demnitatea omului care se uită, ci şi despre cea a celui care este pus să facă acest lucru. Dar nu ăsta este neapărat motivul constituţional, ăsta este un altfel de motiv, este un motiv pe care o să-l înţeleagă cine poate să-l înţeleagă” (sursa) Noua cruciadă pentru eutanasie După alegerile din 2013, potrivit informaţiilor pe care Carmen Arsene, preşedinta Federaţiei Naţionale pentru Protecţia Animalelor (FNPA) le-a anunţat, noua Comisie pentru Administraţie Publică, Amenajarea Teritoriului şi Echilibru Ecologic din Camera Deputaţilor a repus pe tapet în ultima lună eutanasierea în masă. Probabil cine urmăreşte cu atenţie dinamica politică şi raporturile de forţă din interiorul majorităţii parlamentare poate înţelege iniţiativele membrilor acestei comisii. Mie îmi scapă ce se întîmplă. Explicaţia pentru reluarea ideii uciderii în masă pare să stea în lobby-ul făcut de autorităţile locale. Sondajele de opinie indică o situaţie paradoxală. Pe de o parte, în oraşele mari din ţară, inclusiv Bucureştiul, prezenţa cîinilor fără stăpîn figurează pe primele locuri printre grijile locuitorilor. Temerile sînt reale pentru mulţi oameni, pentru mame cu copii, dar şi pentru persoane care nu se simt, în general, confortabile în prezenţa cîinilor. Aceleaşi sondaje indică, însă, un alt lucru foarte important, şi anume că aceia care susţin eutanasierea sînt o minoritate redusă. Un sondaj de opinie realizat în capitală de IMAS acum cîţiva ani arăta că doar 11% din populaţie susţine eutanasierea. Restul de 89% ar dori mutarea în adăposturi sau sterilizarea plus returnarea în mediul urban. Datele nu sînt deloc surprinzătoare. În mod tradiţional, o mare parte din populaţia Bucureştiului a fost mereu cel puţin tulburată de spectacolul omorîrii cîinilor, aşa cum se poate descoperi din documentele istorice de secol 19 şi 20. Atitudinea de respingere a spectacolului morţii a rămas la fel de puternică de-a lungul anilor. Problema prezenţei căţeilor pe stradă ţine în multe cazuri de furt din banii publici. Aşa cum locuitorii oraşelor sînt păcăliţi cu borduri, excepţii de la planuri de urbanism care favorizează rechinii imobiliari şi defavorizează locuitorii obişnuiţi, gigacalorii fictive, cheltuieli aberante de mobilier stradal (şi lista poate continua), aşa s-a întîmplat şi cu căpuşarea sterilizărilor şi chiar a eutanasierilor. Problema a rămas, iar multe primării au încercat să devină rentieri veşnici ai omorîrii cîinilor în scopul de a obţine bani negri pentru finanţarea campaniilor politice. Cazul Primăriei Braşov este exemplar: începînd cu 2001, a eutanasiat 20.000 de cîini, deşi în anul respectiv existau doar 4.000 de cîini fără stăpîn în oraş. 1990-2013: Elementele unei panici morale Pericolul public reprezentat de cîinii vagabonzi are toate dimensiunile unui fenomen denumit în sociologie drept “panică morală”. Turbarea este exclusă din start. Nu a mai existat nici un caz din 1960. Încă de la începutul măsurilor de igienă publică în Bucureşti, turbarea a fost un factor minor. Nu mai tîrziu de anii 1878 – 1880, cam pe vremea cînd au început să apară servicii publice de sănătate, au existat doar patru cîini bănuiţi de turbare, din care doar la doi s-a confirmat (Monografia serviciului sanitar veterinar al Municipiului Bucureşti, Bucureşti, Institutul de arte grafice, 1930, pagina 142). Aşadar, cifrele delirante şi neconfirmate oficial despre miile de persoane vaccinate anti-rabic, invocate de politicienii locali şi centrali sînt, mai degrabă, mecanisme de a crea şi întreţine o atitudine negativă şi o stare de panică, decît a reflecta o stare de fapt. Situaţia este cu adevărat absurdă în ceea ce priveşte numărul morţilor. Din relatările presei, sunt foarte puţini oameni care au murit în urma muşcăturilor de cîine, în ultimii ani. A fost cazul cetăţeanului japonez, al unui copil omorît undeva în mediul rural şi al unei femei care a sărit gardul pentru a aduna fier vechi, într-o curte păzită de mai mulţi cîini. Sigur, orice astfel de incident este profund regretabil, dar ce facem cu cei 2.126 de oameni omorîţi de automobile numai în 2009 sau cu cei 1.833 în 2012? Cei omorîţi de cîini au nume, destin şi o viaţă postumă în media, în Parlament sau la hater-ii de pe forumuri. Cineva ar putea spune că morţii în accidentele rutiere nu fac decît să alimenteze cheltuielile de la bugetul statului pentru infrastructura rutieră cu şi mai mulţi bani. Raportul este unul disproporţionat. Cei omorîţi de cîini duc direct la cereri de eutanasiere; victimele accidentelor rutiere duc la o spirală de cheltuieli de sute de milioane de euro. Dacă, la o medie de 2.000 de decedaţi pe an din cauza automobilului, în 20 de ani avem nu mai puţin de 40.000 de decese anonime. Ȋn schimb, pentru cei trei omorîţi de cîini avem eutanasiere şi sume minime investite de administraţie pentru reducerea riscurilor şi controlarea populaţiei de cîini. Pentru cei 40.000 avem sute de milioane investite, drumuri expres, servici de descarcerare. Într-o parte o psihoză sadică, iar în partea cealaltă naturalizarea unor riscuri intrinseci auto-mobilităţii. Cîine călcat de maşină în mijlocul unui bulevard din Bucureşti, salvat de locuitorii din zonă, operat pe banii lor şi mai apoi adoptat de o familie din Mehedinţi. “Modernizare” şi uciderea în masă a cîinilor: o privire în jurul nostru Situaţia României nu este unică. Cam fiecare ţară din regiune pare că îşi exprimă planurile de modernizare prin eliminara brutală a cîinilor. Socioloaga Alina Cucu (CEU/Cluj) observa că obsesia prezenţei cîinilor de stradă în Romania ţine de anxietăţile unei modernităţi incomplete. Am observat, de multe ori, că aceia care sînt cei mai vehemenţi în favoarea eutanasierii, sînt, de asemenea, la prima generaţie în oraş, aducînd cu ei, probabil, cruzimea faţă de animale prezentă de multe ori în mediul rural. Exprimarea rezervelor privind abuzurile este percepută de multe ori ca un exces de sensibilitate. Există cîteva situaţii care conturează un peisaj fluctuant în ţările învecinate României, oscilînd între perioade de ucidere în masă şi perioade de ignorare a căţeilor. În Ucraina, Campionatul Mondial de fotbal din 2012 a reprezentat apogeul uciderii în masă a cîinilor (dar şi a pisicilor). În anul ce a precedat Campionatul, în jur de 20.000 de cîini au fost omorîţi doar în Kiev (Sursa), în special prin otrăvire şi prin crematorii mobile. În aceeaşi perioadă, cîinii din Polonia, ţara co-organizatoare, nu au fost afectaţi. Promotorii otrăvirilor au fost, ca şi în România, în principal autorităţile locale. Legislaţia actuală care permite uciderea cîinilor în Ucraina este în curs de schimbare, prin presiuni venite din Franţa, Germania, Polonia sau Elveţia. Anul acesta vor fi alocate 30 de milioane de dolari pentru construirea de adăposturi, iar cei care comit violenţe vor fi pedepsiţi cu pînă la 6 luni de închisoare şi cu amendă. (Sursa). În Republica Moldova, primarul “reformator” al Chişinăului Dorin Chirtoacă a susţinut începînd cu 2010 eutanasierea, tot prin otrăvire, lucru pentru care a fost şi dat în judecată (Sursa). Legislaţia din Rusia este inegală, variind mult în funcţie de loc. Moscova şi St. Petersburg, pe de o parte, şi Harcov, pe de altă parte, reprezintă situaţiile cele mai diferite. În Moscova, în prezent există aproximativ 26.000 de cîini, la o populaţie de aproape 10 milioane de locuitori. În 1992 s-a încheiat politica sovietică a prinderii şi eutanasierii cîinilor. Aceasta schimbare a fost posibilă datorită unei campanii masive de sterilizare şi a criminalizării otrăvirii şi uciderii în masă, începînd cu 2001. Între 1992 şi 2002 au fost folosite metode mai umane, însă Yuri Luzhkov, primarul Moscovei, a revenit la eutanasiere. Evident au existat proteste, mai ales din partea celor care cheltuiseră bani şi aveau grijă de cîinii deja sterilizaţi. Precum în Romania, detenţia cîinilor în centre a fost un prilej pentru a-i ucide în masă, prin moarte violentă. În urma protestelor, atît Putin, cît şi Medvedev au promis că vor aloca bani pentru sterilizare. (Sursa). Există în prezent 14 adăposturi în Moscova. La nivelul populaţiei, dar probabil şi al administraţiei, există o toleranţă şi încorporare socială a cîinilor fără stăpîn mult mai mare ca în alte părţi. Cîinii sînt acceptaţi să călătorească cu metroul, aşa cum se poate vedea în poza alăturată. Există un monument pentru căţeii fără stăpîn în staţia Mendeleyevskaya, apărut în urma uciderii violente a unui cîine fără stăpîn, adoptat de lucrătorii de la staţia respectivă, de către un top-model căreia i s-a părut că latră agresiv la terrier-ul său (Sursa). În alte părţi ale Rusiei, cîinii sînt omorîţi frecvent, uneori cu justificarea că răspîndesc turbare, deşi există studii care arată că prezenţa cîinilor în oraşele mari este o barieră împotriva şobolanilor. Pe de altă parte, există programe de sterilizare în mai multe oraşe mari precum St. Petersburg, Nizhny Novgorod, Krasnodar, Bryansk sau Yekaterinburg. (Sursa). În Bulgaria, lucrurile au oscilat între omorîre brutală şi campanii de sterilizare. Burgas-ul este un oraş aparte, în care mai bine de jumătate dintre căţeii prinşi sînt adoptaţi de populaţie. Restul sînt sterilizaţi şi returnaţi în oraş, după ce petrec ceva timp într-un adăpot construit în 2007, prin care trec 350 de căţei anual. Este considerat un succes în domeniu. Implicarea activă a Primăriei a dus la crearea unui sistem electronic prin care sînt postate pe site codul cipului căţeilor. Ȋn cazul în care se pierd, aceştia pot fi recuperaţi cu uşurinţă. În mod asemănător, oraşul Veliko Tarnovo este un exemplu de succes, potrivit site-ului asociaţiei Vier Pfoten. Populaţia de căţei din oraş a fost sterilizată, încetînd să fie o sursă de reproducere (Sursa). Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în Kiustendil, unde există un adăpost adecvat. Pe de altă parte, în Bozhurishte, în vestul Bulgariei, primăria a încurajat, acceptat şi închis ochii la otrăvirea cu pesticide a populaţiei canine din localitate. O atitudine similară o are şi primăria din Varna, care a introdus, asemenea planurilor recente ale municipalităţii din Constanţa amenzi (în cazul Varnei de 500 de leva) celor care hrănesc căţeii pe stradă.(Sursa). Tot în Bulgaria, un sondaj din martie 2013 arată că marea majoritate a populaţiei nu susţine omorîrea cîinilor. Cei mai mulţi susţin sterilizarea şi returnarea în zonele de unde au fost adunaţi (39%), plasarea lor în centre de adăpost (37%). Aproximativ 9% ar fi de acord cu uciderea lor după o perioadă de detenţie, iar 6% susţin otrăvirea. (Sursa) Turcia este un exemplu interesant, dar şi dramatic, de omorîre a cîinilor. Încă de la începutul secolului trecut, cîinii din Istanbul au fost omorîţi. În 1910 nu mai puţin de 40.000 de cîini au fost mutaţi pe insula nelocuită Sivri din Marea Marmara, unde s-au devorat între ei (Catherine Pinguet, Les Chiens d’Istambul: Des Rapports entre L’Homme et l’Animal de L’Antiquite A Nos Jours, 2008). Campaniile de gazare şi omorîre a cîinilor a continuat constant şi în anii următori. În prezent situaţia nu este cu mult diferită. Exact ca la summit-urile internaţionale de la noi, vizitele de 1 Decembrie la mormîntul Soldatului Necunoscut din Parcul Carol sau Olimpiada din Grecia (vezi interviul cu Lavrentia Karamaniola), în Turcis cîinii sînt eliminaţi de pe stradă şi otrăviţi în preajma mega-evenimentelor politice internaţionale. Aşa s-a întîmplat în 1996, în timpul summit-ului Naţiunilor Unite asupra Aşezărilor Umane (Habitat II). Uciderile mai sînt ponderate de protestul artiştilor. De exemplu, Halit Ergenc, actorul principal din soap opera turcească Suleyman Magnificul, participă adesea la evenimente pentru adoptarea cîinilor în Istanbul. Meeting la Izmir, Turcia, din 2012, împotriva declaraţiei unui politician care s-a pronunţat pentru reintroducerea eutansierii cîinilor fără stăpîn Potrivit lui Carmen Arsene, situaţia a devenit, în mod paradoxal poate, mai bună din toate privinţele : ”În 2005, prin legea de protecţie a animalelor 5199 elaborată de Ministerul mediului și pădurilor, Turcia are o lege de sterilizare și returnare. Este de remarcat faptul că deși o parte din populaţie consideră cîinii la fel de „murdari” ca șobolanii, au ajuns la concluzia că indiferent cât omoară, problema nu se va rezolva așa. În 2005 au trecut la sterilizare în masă. În prezent, situaţia s-a ameliorat simţitor, chiar în ciuda faptului că activitatea serviciilor este deficitară. Acest program de sterilizare a creat un curent moral în rândul populaţiei, i-a sensibilizat și totodată rezultatele pozitive i-au determinat să-și schimbe mentalitatea. Fapt pentru care doar o afirmaţie publică a unui politician care își exprima dorinţa/intenţia de a introduce eutanasia a dus la o mobilizare fără precedent, 10000 de oameni au ieșit numai în Istanbul în stradă să protesteze (pe lângă alte câteva mii în alte orașe).” Pentru soluţii raţionale la o problemă reală Articolele incluse în acest ‘punkt’ oferă o privire cît se poate de documentată asupra unei probleme care îi frământă adesea pe mulţi oameni, fie ei politicieni, fie simpli cetăţeni. Textul redactat de Carmen Arsene, cercetător și doctor în chimie, oferă perspectiva unei persoane extrem de documentate, aflată la intersecţia dintre legiuitor, comunităţi și ONG-uri. În calitate de președintă a Federaţiei Naţionale pentru Protecţia Animalelor, autoarea relatează lucruri incredibile pentru mulţi. Liviu Gaiță, medic veterinar, doctor și consultant internaţional oferă o perspectivă unică. Într-un singur text veţi găsi relatările unui practician, referinţe la Cioran, Joseph de Maistre, Karl Popper și Peter Singer, comparaţii și critici ale unor practici din România și din ţările UE. Un text deosebit de clar și de puternic, care arată că în multe situaţii, în România, “noi doar încercăm să omorâm problemele, nu să le rezolvăm.” Interviul cu cercetătoarea Lavrentia Karamaniola oferă perspectiva cuiva, care, venit din afara României nu se potrivește grijilor multora dintre noi despre “Ce spun străinii când văd atâţia câini pe stradă? Lavrentia oferă o perspectivă deosebită a relaţiei dintre câini și oameni în București, izvorâtă din cercetare de teren făcută cu imaginaţie și cu seriozitate. În fine, textul scris de Iulia Soficaru, oferă câteva elemente despre “antici” – nu oameni, ci căţei – prezenţi în viaţa multor familii din Imperiul Roman, dar și din Grecia. (Îi mulţumesc sociologului Cristian Gojinescu pentru traducerea articolelor din rusă, ucrainiană şi bulgară.)
Posted on: Mon, 23 Sep 2013 20:12:57 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015