Destrămarea naţiunilor europene Trăim vremurile când rolul etnicităţii se face tot mai simţit şi mai reliefat pe harta fenomenelor geopolitice, în agenda de lucru a guvernelor şi în studiile cercetătorilor. Îndrăznesc să afirm că dacă secolul XIX a fost secolul formării statelor-naţiune, iar secolul XX a fost secolul marilor ideologii, secolul XXI pare a fi secolul revendicărilor identitare, secolul revenirii la comunităţile etnice. Să luăm exemplul Europei. Acolo, după epoca centralismului statal, propriu secolului XX, în prezent se înregistrează un proces invers – al descentralizării, al regionalizării şi al etnicizării. Tot mai mulţi locuitori nativi ai Europei (mai ales pe fundalul imigraţiilor în masă) se asociază nu atât cu ţara, cât cu regiunea, etnia, comunitatea sau chiar oraşul de origine, ceea ce alimentează pretenţiile de obţinere a autonomiilor şi cele separatiste. La accentuarea acestor tendinţe a contribuit şi conceptul de Europă a Regiunilor, care a vrut să amortizeze spiritele etnoregionale, dar de fapt le-a dat undă verde[i]. În 1985, 47 de regiuni europene s-au unit în Uniunea Regiunilor Europene (Assembly of European Regions, AER), care avea drept obiectiv colaborarea şi sprijinul reciproc dintre regiuni. În prezent, din această organizaţie fac parte deja peste 250 de regiuni, din 35 de ţări, iar obiectivele şi revendicările lor sunt tot mai îndrăzneţe[ii]. Criza din Zona Euro are ca efecte adverse o sporire şi mai mare a spiritului identitar revendicativ, inclusiv în regiuni care până adineauri cu greu puteau fi suspectate de viziuni etniciste. Fie din cauza divergenţelor identitare şi culturale latente, fie din cauza disconfortului de ordin socio-economic şi administrativ, regiuni etnice importante din ţările Europei Occidentale dau semnale că îşi doresc crearea propriilor structuri statale sau vor să adere la zone care le-ar oferi mai multă independenţă. Să analizăm pe scurt perspectivele unor ţări europene care se află în grupul de risc. Una dintre aceste ţări este Belgia, un stat odinioară adus drept model de coexistenţă a două grupuri etnice importante, valonii vorbitori de franceză şi flamanzii vorbitori de olandeză (aceasta a devenit limbă de stat abia în 1980). Astăzi nu mai există temei pentru optimism privind stabilitatea acestei ţări. Belgia este în prag de „divorţ administrativ”, dacă se permite o astfel de metaforă, deoarece în ultimul deceniu lucrurile evoluează spre o tot mai mare înstrăinare a flamanzilor de valoni, cu puternice apeluri la separarea ţării în două părţi[iii]. De altfel, existenţa unei importante comunităţi de germanofoni complică şi mai mult lucrurile: în caz de destrămare a Belgiei, aceasta se va fragmenta nu în două, ci în trei părţi. Totodată, nu e clar ce se va întâmpla cu Bruxelles-ul, care are o populaţie francofonă, dar e pe teritoriul Flandrei; în caz de destrămare a Belgiei, Bruxelles-ul poate urma fie scenariul regiunii Kosovo, fie al Berlinului de altădată, divizat de un zid[iv]. Spania este bine cunoscută pentru problemele sale cu regiunile Catalonia şi Ţara Bascilor. Catalonia, care e cea mai bogată regiune a Spaniei, după Madrid, deţine statutul de autonomie şi are limba sa, pretinde că reprezintă o naţiune distinctă şi cere independenţă. Pentru început, autorităţile catalane au cerut suveranitate fiscală, ca mai apoi să obţină şi o suveranitate deplină, pentru a deveni, aşa cum s-a exprimat premierul catalonez, „Olanda sudului”[v]. În 2009, oraşul catalan Arenys de Munt, din nord-estul Spaniei, a votat cu peste 96% în favoarea independenţei Cataloniei într-un referendum local simbolic, organizat de o platformă cetăţenească separatistă, dar contestat de autorităţile centrale. Acelaşi model de referendum s-a produs şi în alte oraşe ale Cataloniei, cu acelaşi rezultat, iar pentru anul 2014 a fost planificat un referendum general pe autonomie[vi]. Rezultatul este previzibil; or, pe 11 septembrie 2012, ziua naţională a Cataloniei, pe străzile Barcelonei au ieşit circa 1,5 mln. de oameni care cereau independenţa regiunii. Cifra este impresionantă, iar criza economică europeană pare să fi amplificat tendinţele de separare de Spania[vii]. Ţara Bascilor, care are statut de autonomie, propria simbolică, propria limbă, propriile forţe de ordine, de asemenea aspiră la obţinerea unei independenţe totale faţă de Spania. Naţionalismul basc se fondează pe „pretenţia unicităţii rasiale şi lingvistice”, bascii refuzând să se amestece cu alte popoare şi, mai ales, cu arabii şi evreii. Mai mult, bascii se consideră ca având origini mai vechi, deci ar fi de sânge “mai pur” decât ceilalţi spanioli. Lupta lor pentru independenţă este deosebit de aprigă şi insistentă (dacă ne amintim de acţiunile organizaţiei radicale ETA). În plus, în Spania mai există autonomiile Valencia, Galicia, Andalusia, în care acţionează mişcări separatiste influente. Andalusia, de exemplu, cere şi ea pentru populaţia sa statutul de naţiune andalusiană. Şi problemele pe segmentul conflictelor identitare în Spania nu se limitează doar la aceste cazuri[viii]. O altă ţară din grupul de risc este, oricât de surprinzător ar părea, Italia. Vom menţiona mai întâi cazul bizar al orăşelului Filettino (cu o populaţie de peste 500 de oameni doar), care, nemulţumit de reforma administrativă din Italia, s-a autodeclarat în august 2011 principat, după modelul republicii San-Marino, a emis propria valută, şi-a creat propria bancă, în mai 2012 a format propriul guvern şi pretinde cu toată seriozitatea că este o entitate autonomă în cadrul Italiei[ix]. Alături de teribilismul administrativ al locuitorilor din Filettino, în Italia există pretenţii şi situaţii mult mai îngrijorătoare sub aspectul integrităţii teritoriale. Să luăm exemplul regiunii Lombardia din nord-vestul Italiei, cu puternice aspiraţii secesioniste, încurajate şi de partidul de extrema dreaptă “Liga Nordului”, care susţine că există o diferenţă etnică dintre italienii din nord şi cei din sud. În 2012, în Lombardia a început colectarea semnăturilor pentru organizarea unui referendum privind separarea Lombardiei de Italia şi aderarea la Elveţia, în calitate de al 27-lea canton. Potrivit ideologilor referendumului, în cadrul Elveţiei Lombarida va dispune de o mai mare autonomie, va fi mult mai liberă să-şi gestioneze finanţele şi să se afirme cultural. Alte personalităţi influente însă, cum ar fi chiar preşedintele regiunii Lombardia, Roberto Formigoni, sunt de părere că Lombardia ar trebui să devină total independentă şi să se organizeze ca un stat distinct. Iniţiativa Lombardiei este susţinută şi de regiunea învecinată, Piemont[x]. Tot în 2012 despre dorinţa de a obţine autonomie deplină faţă de Italia au anunţat autorităţile regiunii Bolzano, sau Tirolul de Sud, care le-au declarat autorităţilor centrale ale Italiei că sunt gata să-şi răscumpere obţinererea independenţei cu suma de 15 miliarde de euro. Tirolul de Sud a aparţinut Austriei până în 1919 şi majoritatea populaţiei de aici încă mai vorbeşte germana; deci revendicările au ca motiv adevărat nu atât temeiuri economice, cât, iarăşi, identitare şi culturale[xi]. Autonomie pretind şi regiunile Liguria şi Veneto, precum şi insulele Sardinia şi Sicilia; practic în fiecare regiune există mişcări separatiste. În consecinţă, sunt mari şansele ca Italia să ia calea federalizării, fiind nevoită să cedeze cel puţin parţial presiunilor regiunilor[xii]. În contextul acestor revendicări, cât de întemeiate ar fi predicţiile privind destrămarea Italiei? Dacă vom constata că la originea revendicărilor stă factorul identitar (etno-lingvistic), atunci, scenariul destrămării este cât se poate de probabil. Mai sus am menţionat partidul “Liga Nordului”, ideologii căruia susţin că între italienii din nord şi cei din sud ar exista diferenţe de ordin etnic. Un studiu de genetica populaţiilor, efectuat în 2008, iată că vine să confirme teoretizările politicienilor. Potrivit datelor obţinute de geneticieni, există diferenţe genetice vădite între italienii din sud şi celelalte etnii europene, inclusiv faţă de italienii din nord. Probabil italienii din sud (ca de altfel şi finlandezii) provin de la ramuri distincte ale primilor imigranţi pe continentul european, care au venit acum câteva zeci de mii de ani, sau au avut o perioadă de izolaţionism etnic mai îndelungată. Corespunzător, între finlandezi, pe de o parte, şi italienii din sud, pe de altă parte, există o barieră genetică în raport cu celelalte etnii europene, care au între ele un grad mai înalt de înrudire. Aceste constatări de ordin genetic nu au decât să alimenteze discursurile separatiste ale italienilor din nord, care au acum şi argumentul biologic pentru a promova delimitarea etnică în cadrul naţiunii italiene. În noiembrie 2011, istoricul britanic David Gilmour, un foarte bun cunoscător al realităţilor din Italia, publică în revista Foreign Policy un articol întitulat “Sfârşitul Italiei” (“The end of Italy”), în care susţine că această ţară e în prag de faliment şi în plan politic, şi în plan economic, ceea ce va scoate la suprafaţă fragilitatea unităţii naţionale a italienilor. Potrivit lui Gilmour, doar federalizarea Italiei ar putea salva această ţară de la o destrămare într-un viitor nu foarte îndepărtat, deoarece atât istoria, cât şi construcţia identitară a Italiei practic impun asemenea transformări. În secolul XIX, în mai puţin de doi ani, din vara 1859 până în primăvara 1861, şapte state separate au fuzionat într-un singur stat naţional – Italia. Acel proces de fuzionare neobişnuit de accelerat, croit în grabă, a fost datorat unor circumstanţe geopolitice ale vremii, în ciuda acţiunilor de rezistenţă şi de separare din perioada anilor 1860, care au fost înăbuşite cu sânge. S-au păstrat până în prezent şi frustrări resimţite de regiunile din sud, şi şovinismul manifestat de către cei din nord, şi diferenţele de ordin etno-lingvistic. La momentul creării Italiei moderne, potrivit lingvistului italian Tullio De Mauro, numai 2,5% din populaţia statului nou-format vorbeau în limba italiană (adică în dialect florentin); deci peste 90% din populaţia ţării vorbeau în limbi şi dialecte neînţelese în alte regiuni ale Italiei. Gilmour îl citează şi pe politicianul liberal Giustino Fortunato,care a declarat că “unificarea Italiei a fost un păcat împotriva istoriei şi a geografiei”[xiii]. Deci, în lipsa unui duşman extern comun, pe fundalul unor crize socio-economice împovărătoare, procesele centrifuge din Italia ar putea cauza, ca minimum, federalizarea ţării, sau chiar separarea unor regiuni. europene-belgia-spania-italia- Dorian Furtună Vox Publika md.
Posted on: Fri, 02 Aug 2013 13:55:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015