Deşi Israel şi-a bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, i-a nesocotit cuvintele şi a râs de proorocii Săi (2 Cron. 36,16), El încă Se manifestase faţă de el ca Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie (Exod 34,6); în ciuda repetatelor respingeri, mila Sa continuase cu insistenţă. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar. 11:3 Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care l-a adus la existenţă pe Israel, crescându-l ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Mâna Sa îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise pe un deal foarte roditor. Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El, şi n-am făcut? (Is. 5,1-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare - aceea că va fi posibil să o salveze de distrugere. El Şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise. 12:2 Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, legând inimile zdrobite, aducând eliberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcându-i pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţindu-i pe leproşi, înviindu-i pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Tuturor claselor, fără deosebire, le-a fost adresată chemarea plină de har: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. (Matei 11,28). 12:3 Deşi răsplătiseră binele cu rău, iar iubirea Sa cu ură (Ps. 109,5), El urmase neabătut misiunea Sa plină de milă. Niciodată aceia care căutaseră harul Său nu fuseseră respinşi. Fiind un călător fără cămin, având zilnic parte de învinuiri şi de lipsuri, El trăia pentru a sluji nevoilor omeneşti şi pentru a uşura durerile lor, invitându-i să primească darul vieţii. Valurile de milă, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau cu o mai mare gingăşie şi o iubire de nedescris. Dar Israel întorsese spatele celui mai bun Prieten al său şi Aceluia care singur îl putea ajuta. Invitaţiile iubirii Sale fuseseră dispreţuite, sfaturile Sale fuseseră călcate în picioare, iar avertismentele Sale fuseseră luate în râs. 12:4 Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care stătea să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel, ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu, avea să se sfârşească. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, naţiunea aceea care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită. 13:2 Proorocii plânseseră apostazia lui Israel şi nenorocirile teribile care le fuseseră partea din cauza păcatelor lor. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi, ca să plângă zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului său, pentru turma Domnului, care era dusă în robie (Ier. 9,1; 13,17). Cât de mare era atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea, nu ani, ci veacuri! El îl vedea pe îngerul pierzător cu sabia ridicată împotriva cetăţii care fusese multă vreme locuinţa lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul care mai târziu urma să fie ocupat de Titus şi oastea sa, El privea peste vale la curţile şi porticurile sfinte şi, cu ochii întunecaţi de lacrimi, vedea într-o perspectivă groaznică zidurile înconjurate de oştile vrăjmaşe. Auzea şirurile de armate mărşăluind la război. Auzea glasul mamelor şi al copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa Sa sfântă şi frumoasă, palatele şi turnurile ei date flăcărilor, şi în locul unde ele fuseseră odinioară, numai un morman de ruine fumegânde. 13:3 Privind prin veacuri, vedea poporul legământului răspândit în toate ţările, ca nişte naufragiaţi pe un ţărm pustiu. În pedeapsa trecătoare, gata să cadă peste copiii săi, El vedea doar primii stropi din cupa mâniei pe care, la judecata din urmă, aveau să-i bea până la drojdii. Mila divină, iubirea compătimitoare, îşi găseşte exprimarea în cuvintele pline de jale: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale, şi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Am oprit îngerul dreptăţii, te-am chemat la pocăinţă, dar zadarnic. Tu n-ai lepădat doar pe slujitori, pe trimişi şi prooroci, ci pe Sfântul lui Israel, pe Mântuitorul tău. Dacă eşti distrus, tu singur porţi răspunderea. Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă. (Matei 23,37; Ioan 5,40) 14:2 Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire şi grăbindu-se să suporte judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu. Vaiurile unui neam căzut, apăsând sufletul Său, au scos de pe buzele Sale acel strigăt nespus de amar. El vedea urma păcatului în mizeria omenească, în lacrimi şi sânge; inima Sa era mişcată de o milă necuprinsă pentru cei nenorociţi şi suferinzi de pe pământ; El se străduise să-i mângâie pe toţi. Dar nici chiar mâna Sa nu putea întoarce valul nenorocirilor omeneşti; puţini urmau să caute singurul lor Izvor de ajutor. El era gata să-Şi dea sufletul la moarte pentru a aduce mântuirea în hotarele lor; dar puţini urmau să vină la El ca să poată avea viaţă. 14:3 Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; arată cât de grea este răspunderea chiar şi pentru Puterea nemărginită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generaţia din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creştine va fi respingerea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi dispreţuite şi declarate ca fiind fără valoare. Milioane de oameni în robia păcatului, robi ai lui Satana, condamnaţi să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!
Posted on: Tue, 23 Dec 2014 23:04:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015