Deși cred că-mi reușește să-mi stăpînesc emoțional instinctul matern, prin raționalizarea : "așa e mai bine pentru ea", totuși mă arde dorul în piept. Ieri m-am despărțit de copilul meu pentru altele 11 zile. E la socri. Printre fluturi, tot felul de vietăți, fructe și legume ecologice. În sînul dragostei de bunei (de care are nevoie orice om și care, a fost încercat să ni se exterpeze din creier de către regimul sovietic ca fiind inutilă - adică întregul concept de familie extinsă, marginalizat și restricționat). Despărțirea, ca întotdeauna, a fost pașnică. Deși are 3,5 ani, Oana dă dovadă de o maturitate emoțională care mă fascinează. După ce ne săturăm un pic de îmbrățișări perpetue, o zi întreagă - încep discuțiile psihologice despre prezent și viitor (copiii au nevoie de sentimentul de stabilitate și securanță - foarte bine ancorat în personalitatatea lor, mai ales pînă la vîrsta de 3 ani). De obicei, pînă la inevitabila despărțire, copilul meu e gata să ne lase să plecăm : fără tristețe, cu zîmbetul pe față și, mai ales, fără lacrimi. Alăptatul la sîn - timp de aproape 2 ani, plus dormitul în pătucul ei, în capera ei - totuși sunt momentele decisive pentru o personalitate auto-suficientă (independentă, curajoasă, ingenioasă, comunicativă, fără coșmaruri de noapte etc.). Ei, și plus, o mămică psiholog și un tătic foarte grijuliu, bineînțeles : ) Doar așa îmi pot explica ușurința cu care, totuși, ne lasă să plecăm... Ah, ce mă ustură dorul.
Posted on: Mon, 22 Jul 2013 08:30:51 +0000