Din nou N.B.: dragi prieteni, vă mai amintiţi episoadele de mai jos? Dacă nu, vi le reamintesc eu, extrăgîndu-le, din acelaşi volum Carcase de cristal, pur şi simplu aşa, degeaba, doar de dragul aducerii aminte! Ce mai dă românul (I) Se ştie bine, atît din experienţa culturală, cît şi din informaţiile empirice, adică din experienţele nemijlocite, ba chiar şi din desele noastre transe de narcisim patriotico-propagandistic, că Românul, aşa, cu majusculă, este o gazdă minunată, este din cale-afară de ospitalier. De aici şi cunoscuta, dar plina de modestie, sintagmă ,,vestita ospitalitate românească”. Lărgind puţin sfera de semnificaţie a ospitalităţii, ajungem, negreşit, la generozitate şi aici, în spaţiul acesta el însuşi generos, ca într-un paradis al sensurilor, cuvintele se transformă în opusul lor fără a-şi pierde, pentru o clipă măcar, înaltul înţeles afirmativ. A fi ospitalier, cu alte cuvinte a avea bucuria de a primi, trecut prin apele clare şi prin aburul sfînt al generozităţii, devine echivalentul lui a da, ipostaza perfectă a lui a dărui. Aşadar, Românul dăruieşte, Românul dă. El dă permanent, dă din toată inima, dă fără odihnă şi dă orice. Adică oricum, în orice împrejurare, nu se lasă el şi tot dă cîte ceva. Şi cînd nu dă Românul din coate, şi asta chiar că nu o mai face demult, cînd nu dă cu băţul în baltă, cînd nu dă tunuri, cînd nu dă ţepe, cînd nu dă cu nuca-n perete, cînd, din cine ştie ce întîmplare, nu dă apă la şoareci, cînd nu dă cu mucii-n fasole, cînd nu dă leapşa, cînd nu dă vrabia din mînă pe cioara de pe gard, cînd nu dă o raită pe la Bingo, cînd nu dă iama în patrimoniul FPS, cînd nu dă votul PDSR-ului, cînd nu dă cu oiştea-n gard, cînd nu dă colţul, cînd nu dă ortul popii, cînd nu dă nici măcar cu sîc din Isarlâk, atunci dă, în văzul lumii, pe stradă şi la televizor, ei, bine atunci el dă…, iertată fie-mi vorba proastă, el dă … muie! Iar această afirmaţie, atît de categorică, nu este nicidecum hazardată ori nechibzuită, produsul abuziv al vreunei răutăţi gratuite sau mai ştiu eu al cărei imaginaţii zburdalnice şi antiromâneşti, ci, pur şi simplu, rezultatul unei observaţii riguroase. Cine a avut vreme să cerceteze posturile noastre de televiziune, aşa, în general, şi Tele 7 abc, în special, a putut observa că Românul s-a ocupat, în ultima perioadă, şi a făcut-o plin de abnegaţiei, cu livrarea meseriaşă a…muiei (mare păcat că acest nobil cuvînt are un genitiv atît de greoi!). Este de la sine înţeles că această acţiune nu a făcut-o chiar poporul, aşa, ca abstracţiune, după cum n-a făcut-o nici fiecare cetăţean luat în parte - nici unul, nici altul nu mai fac de multă vreme nimic -, ci au făcut-o reprezentanţii săi legiuiţi, delegaţii lui în spaţiul acţiunii politice sau numai în sfera contemplaţiei, tot politice şi ea. Adică muia nu este chiar de colea, pentru orişicine, căci, iată, ea a devenit o preocupare majoră, subiect politologic şi temă diplomatică. Cel care a deschis problema, după cum lesne s-a putut vedea la Tele 7 abc, a fost cunoscutul politolog Dan Pavel care, într-un moment de inspiraţie şi de altruism, cum doar piaţa Crângaşi îl mai poate dezvălui cîte unui suflet simţitor, i-a dat cinstita muie unui echipaj de poliţie condus de plutonierul major Buricel. Şi, pentru a fi mai convingător, el şi-a însoţit fapta şi de mobilizatoarea strigare ,,băi, Garcea, te dezbrac!” Cel puţin aşa susţine beneficiarul, adică majurul Buricel, şi el ar cam trebui crezut pe cuvînt. Dacă Dan Pavel a ajuns să facă emisiuni şi dezbateri, la limita vorbirii articulate şi în plină civilizaţie a interjecţiei, cu tizul său, al cărui chiul de la şcoală abia acum se răzbună, cu Dănuţul celălalt, Diaconescu, e clar că subtilul analist se putea dispensa, fără prea mari regrete, şi de o muie bine plasată şi plină de responsabilitate. Ce mai dă românul (II) In timp ce degetul mijlociu al lui Dan Pavel, poziţionat, ca în gestul suav al binecuvîntării cristice, în unghi drept faţă de celelalte, îşi trimitea mesajul lui de iubire şi de tandreţe direct către muianul cast al majurului Buricel, acelaşi mesaj îl lansa şi ministrul de externe al României, din valurile Dunării, pe toate posturile naţionale şi pe cîteva mari canale internaţionale, către preşedintele Miloşevici. Prima concluzie care se poate trage de aici priveşte, pe de o parte, diferenţa de anvergură, pînă şi în aceste momente erotico-punitive, dintre practica politică şi analiza, mai mult sau mai puţin politică şi ea, iar, pe de altă parte, ea mai priveşte sursele adînci, abisale de-a dreptul, pe care se sprijină gestul public, oricît de precar, în bovarica lui aspiraţie către ceremonial. Dacă analistul Dan Pavel îşi selectează ţintele din rîndul mărunţilor subofiţeri (nici măcar şansa de a măscări un comandant de circă n-a avut-o, întrucît respectivul era tocmai plecat în concediu!), un politician ca Petre Roman, avînd şi calitatea oficială de şef al diplomaţiei româneşti, veştejeşte public şi penetrează simbolic însuşi blindajul dictatorial în care s-a învelit cel mai demn reprezentant contemporan al Evului Mediu european. Însă fapta se cheamă tot protest, şi în primul, şi în al doilea caz. Numai că faţă de protestul analistului, care este din lumea aceasta, terestru şi diurn, adică pur şi simplu banal, însuşit pe trasee cvasifolclorice de către limbajul gestual cel mai previzibil, iar faptele pe care acesta le sancţionează sînt şi ele pe măsură, cum ar fi un claxon indecent sau o căutătură pe sub chipiu mai autoritară decît poate suporta, în aburul dimineţii, o persoană publică, protestul ministrului atinge cote ameţitoare. Ca ţintă, ca mediu, ca morală şi ca limbaj, el adulmecă puritatea principiului, are contururi geopolitice, reafirmă imperative economice de o mare actualitate şi transmite, în valuri tremurătoare, un fior grav, cu inefabile sonorităţi metafizice. Iată, pentru o mai bună înţelegere, o paralelă simplă şi pe înţelesul oricui: - murmurînd vorbe grele, Dan Pavel s-a lăsat absorbit de spiritul pieţei Crîngaşi - înotînd kilometri buni în apele Dunării, Petre Roman s-a reintegrat lumii acvatice originare - Dan Pavel nu şi-a mişcat decît mîna, de la încheitura palmei, şi a pus oarecum într-o situaţie privilegiată doar degetul mijlociu - Petre Roman şi-a pus la treabă, ca să zic aşa, întregul organism, şi-a încordat, ca pe o strună de contrabas, toată musculatura şi a imprimat respiraţiei înseşi un ritm special, perfect adecvat marilor acte întemeietoare - Dan Pavel, deşi îmbrăcat, a sugerat o acţiune care ar cere mai degrabă o nuditate fără echivoc - Petre Roman, deşi foarte aproape de ţinuta adamică, oferind spre admiraţie o gambă frumos cabrată, o convingătoare vegetaţie pectoralo-ventrală şi un slip echilibrat cromatic, de bună calitate şi potrivit de încăpător, trimite mai curînd către austeritatea unei ţinute de cancelarie şi către ceremonialul frigid al negocierii cu deznodămînt unic - Dan Pavel a vrut să facă ordine pe stradă şi să tempereze un elen de sectorist - Petre Roman şi-a propus să cureţe cursul unui întreg fluviu şi să reinstaureze democraţia în cazanul balcanic. Iată, aşadar, cît de cuprinzătoare este plaja generozităţii româneşti. Cum ştie Românul să dea şi cum face el acest lucru fără pic de meschinărie, dar şi fără urmă de inhibiţie. Cu martori sau fără, solitar sau alături de Martin Strel, posomorît sau narcisiac, gratuit sau electoral, el oferă, dăruieşte, dă... Şi asta, indiferent dacă receptorul este muianul mustăcios şi lipsit de eroism al sărmanului Buricel sau cel încruntat, imberb, inculpat de tribunalele internaţionale şi fortificat de o glorie neagră al temutului Miloşevici. Pavel Şuşară
Posted on: Fri, 28 Jun 2013 22:27:29 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015