Disciplina istorică s-a aflat în ansamblul său, fără îndoială, în prizonieratul ideologic al timpului. Procesul coruperii ştiinţei istorice, historia ancillae politicae după expresia lui Vlad Georgescu, derivă însă dintr-un determinism incontestabil existent între cele două discursuri, politic şi istoric: strâns legat, prin însăşi natura lui, de viaţa socială în care este produs (şi pe care uneori o produce!) discursul istoric este în ansamblul său sincron cu cel politic, o autonomie relativă, mai ales în cazul regimurilor dictatoriale, întâlnindu-se doar ca o excepţie care confirmă regula.[21] Conform lui Al. Zub, cele două sunt ,,realităţi consubstanţiale”.[22] La fel ca în Antichitate sau perioada medievală, şi în timpul comunismului ceauşist istoria a devenit un instrumentum regni. Pe scurt, discursul istoric oficial produs în România anilor ’70-’80 a fost unul puternic amprentat de intruziunea politicului, iar acel mod de a scrie istoria, marcat de ceea ce Katheryne Verdery a numit ,,etatizarea timpului” s-a conservat oarecum şi după 1990, fiind încă, în anumite cazuri, marcat de rezultatele întâlnirilor lui N. Ceauşescu cu oamenii muncii din domeniul istoriei.
Posted on: Fri, 08 Nov 2013 09:10:34 +0000