Dorinţa realizării unui dialog cu Părintele Paisie m-a îndemnat să urc adeseori muntele Sihlei spre a-i cere cuvânt de folos pentru mine şi pentru toţi cei ce iubesc pe Hristos. Iată-mă sus, lângă chilia bătrânului. Lucrează la mica lui grădină de legume. Mă apropii şi-i sărut mâna care a mângâiat atâtea suflete. 1. Binecuvântaţi-mă, prea cuvioase Părinte Paisie! - Domnul şi Maicuţa Lui să ne binecuvânteze pe toţi, Părinte Ioanichie! 2. Am venit să vă văd şi să primesc cuvânt de folos de la sfinţia voastră. - Acum, noi bătrânii nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l implinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor care vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Spun la unii de zece ori să lase beţia şi desfrânarea ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am însă şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu. Dar să stăm oleacă, colo, pe bancă în cerdacul chiliei. 3. Părinte Paisie, spuneţi-mi câteva cuvinte despre satul natal, despre părinţii sfinţiei voastre şi despre anii copilariei. - Întrebarea sfinţiei tale mă îndeamnă să mă fac mic, să mă văd în satul meu natal, Stroieşti din comuna Lunca, judeţul Botoşani, şi în casa părinţilor mei, Ioan şi Ecaterina Olaru. Ţin minte că tatăl meu a fost pădurar la boieri toată viaţa lui, până la adânci bătrâneţe. Părinţii mei au avut cinci copii, patru băieţi şi o fată. Cel mai mic dintre ei am fost eu. Îmi aduc aminte că tata m-a dus la şcoala din sat pentru prima data şi m-a prezentat profesorului meu de atunci, cu numele Sandru. La noi în sat nu se învăţau mai mult de trei clase primare. În aceşti trei ani am fost premiantul clasei. La sfârşitul anului îmi cântau băieţii: "Ai ascultat, ai învăţat, coroană ai luat!". Pe atunci se dădeau ca premii cărţi cu vieţile sfinţilor. Sigur că mă mândream! Părinţii mei, Ioan şi Ecaterina, au trăit în pace şi mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbători mari. Ţin minte, la Paşti, după Înviere venea tata de la biserică cu pasca sfinţită şi cu ouă roşii într-un ştergar frumos. Noi îl aşteptam să vină şi când intra în casă, zicea: "Hristos a înviat!", iar noi răspundeam: "Adevărat a înviat!". Apoi, tata ne atingea cu pasca sfinţită la frunte. 4. Ce sfaturi mai deosebite vă dădeau părinţii în ani copilariei ? - Ca sfaturi, mai mult ne învăţau cu viaţa lor, fiind oameni simpli. Dar nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure. Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se ruga cu glas tare că auzeam şi noi. Zicea ca preotul: "Domnului să ne rugăm!" şi se batea cu pumnul în piept. Iar mama era prietenoasă cu toată lumea şi ne spunea de multe ori: "Măi băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine!" 5. Dar de preotul care v-a botezat şi de bătrânii satului vă mai amintiţi? - Pe preotul care m-a botezat îl chema Gheorghe Bercea şi pe prezvitera Profira. Parcă îl aud pe Părintele cântând în biserică: "Aghios, Aghios ... !" şi se bătea cu pumnul în piept. Pe atunci bătrânii îşi lăsau mustăţi şi purtau părul retezat, iar copiii, mare, mic le dădeau "Buna ziua". 6. Când v-au murit părinţii? - Mama mea a murit în timpul războiului din 1913, iar tata a murit în anul 1923, când eram la mânăstire. 7. Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa călugărească? - Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul! 8. În ce an aţi intrat la mânăstire la Schitul Cozancea? - Am intrat în mânăstire după război, în anul 1921. Ca stareţ la Cozancea era ieromonahul Vladimir Bodescu. Tot în timpul lui am fost şi călugărit. Dar schitul îl cunoşteam încă din copilarie, că, deşi eram obraznic, biserica îmi era dragă. Am căpătat dragoste de biserica din cărţile ce le primeam premiu la şcoală. 9. Ce duhovnici mai sporiţi erau pe atunci la Cozancea? - Am apucat pe atunci călugări şi duhovnici sporiţi la Cozancea, pe care îi socoteam înainte văzători. Duhovnicul meu era Părintele Calinic Susu, mare nevoitor şi lucrător al rugăciunii. El de multe ori mă scula la rugăciune. Iar când mă chema la biserica la miezul nopţii, îmi zicea : "Hai să mergem la biserica, că secerisul este mult şi lucrătorii puţini ! ". Mă supăram când mă scula prea degraba, dar când mergeam la utrenie, îl găseam, ori aşteptând pe pragul bisericii, ori umblând împrejurul ei. 10. În ce an v-aţi călugărit, Părinte Paisie? - Călugăria mea a fost în anul l922, vara, în iunie; dar a fost prea pripită, căci m-a călugărit pe caz de boală. Stareţul meu de atunci, Protosinghelul Vladimir Bodescu, m-a tuns cu mâinile lui, schimbându-mi numele din Petru în Paisie. 11. Ce ascultări şi ispite mai deosebite aţi avut în primii ani de mânăstire? - În Schitul Cozancea era viaţa de sine, iar eu eram rânduit cu toată treaba în ograda stăreţiei şi mă bucuram când puteam să iau parte la slujbe. Mai târziu am fost rânduit paraclisier la biserică. Însă am avut şi multe ispite la început, fiindcă mă socoteam că ştiu ceva şi că pot ceva. De multe ori mă mâniam: fiind prea încercat de Părintele stareţ şi uneori îmi zicea gândul să mă întorc în lume, că am cu ce trai. Dar când mă duceam la duhovnic şi mă mărturiseam, îndată mă linişteam. 12. În ce imprejurare v-aţi retras la linişte în codrii din preajma Schitului Cozancea şi câţi ani aţi sihastrit acolo? - În anul l925 am avut fericirea să fac o vizită pe la mânăstirile din Munţii Neamţului, în care timp am ajuns şi la Schitul Sihla, unde am rămas mai multe zile. Atunci am întâlnit mulţi pustnici în apropierea Sihlei şi la Râpa lui Coroi. De atunci, mai ales, mi-a plăcut să trăiesc în singuratate şi să mă depărtez de lume. Acest gând m-a îndemnat să mă retrag la munţi. Am încercat să vin la Mânăstirea Sihastria, dar stareţul de atunci, Ioanichie, nu m-a primit fără blagoslovenia stareţui meu. Din această pricină am îndrăgit o poieniţă aproape de Schitul Cozancea, unde mă retrăgeam din când în când pentru rugăciune şi linişte. În anul l930, schimbându-se stareţul meu, noul egumen mi-a dat voie să-mi fac o căsuţă cu trei chilii în acea poieniţă, unde mi-am făcut o mică grădină şi am plantat pomi roditori şi viţă de vie. Acolo mă linişteam noaptea, dar ascultarea o aveam tot la mânăstire, la biserică. În acea căsuţă aveam şi un mic paraclis. Acolo am petrecut 18 ani, adică până în l948, când am venit la Sihastria. 13. Ce ispite mai deosebite aţi avut la linişte şi cum le-aţi biruit ? - În acest răstimp de aproape douăzeci de ani, nu am avut prea mari ispite de la diavoli, că nu prea îi supăram. Doar de la trup eram mai mult ispitit, că intrasem în război cu cei şapte ispititori, adică cele şapte păcate de moarte, pe care de multe ori le împlineam. Dar, prin rugăciune, prin smerenie şi răbdare, le biruiam cu darul lui Dumnezeu. 14. Ce ucenici mai deosebiţi aţi avut la linişte ? - Am avut mai mulţi, dar cel mai sporit a fost fratele Părintelui Cleopa, anume Gheorghe Ilie. Mi-aduc aminte că locuia în chilie cu alt frate bătrân, care nu ştia carte, şi era foarte tăcut şi nevoitor la rugăciune şi la post. Odată, pe când se rugau ei împreună seara, fratele Gheorghe şi-a croit două palme, singur, peste obraz, ca să-şi alunge somnul. Atunci bătrânul speriat, a sărit de la rugăciune şi a venit la mine, zicând că a înnebunit fratele Gheorghe şi numai pot citi pravila împreună. Dar eu i-am linistit pe amândoi. În altă zi lucram la vie cu fratii. Seara, l-am trimis pe fratele Gheorghe Ilie sa pregătească masa. Când venim noi găsesc pe masă un mic biletel pe care scria: "Iarta-mă, Părinte Paisie, plec pentru cinci zile să mă pocăiesc!" Mâncăm noi, ne facem pravila de seara şi ne culcăm. Pe la miezul nopţii mă pomenesc că bate cineva în geam. "Cine-i acolo?" întreb. "Blagosloveşte, Părinte Paisie, sunt fratele Gheorghe păcatosul". "Fratele Gheorghe este plecat pentru cinci zile la linişte să se pocăiască!" i-am răspuns; apoi i-am dat drumul în chilie. Era obosit şi speriat. "Ce-ai păţit?" lam întrebat. Iar el mi-a răspuns: "Am găsit o groapă în pădure şi mi-a venit în minte să stau acolo cinci zile ca să postesc şi să mă rog. Dar când citeam din Ceaslov rugăciunea de seara şi acatistul Sfinlor Voievozi, am auzit un glas înfricoşat: "Ce faci aici?" Era vrăjmaşul! Atunci, de frica, repede am luat Ceaslovul şi nu ştiu cum am ajuns aici. Mă rog de mă iartă, Părinte Paisie". "Dumnezeu să te ierte, frate Gheorghe, i-am răspuns. Aşa păţesc cei ce fac orice lucru fără blagoslovenie!".După ce a plecat fratele Gheorghe Ilie la Mânăstirea Sihăstria, mi-a trimis Dumnezeu alt ucenic bun, tot Gheorghe îl chema. Era din satul Flămânzi, a fost cioban la oi toată viaţa lui şi nu s-a căsătorit niciodată. Un bătrân minunat cu plete albe şi cu barbă. Prima întâlnire a fost într-o seara de iarnă. Pe când eram la vecernie, numai ce apare înaintea bisericii, desculţ, cu faţa senină, îşi stergea picioarele de zăpadă. Eu atât pot să spun despre el, că mi-a fost ucenic la chilie opt ani de zile, că mă întrecea în toate, şi în post, şi în rugăciune, şi în smerenie şi nimic nu făcea fără blagoslovenie. 15. Ce bucurii duhovniceşti mai deosebite aţi avut la Schitul Cozancea ? - Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în căsuţa mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar, cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit la biserică, în timpul Sfintei Liturghii. 16. În ce an v-aţi făcut schivnic? - Gândul şi dragostea de linişte, de mai multă rugăciune, m-au îndemnat în anul 1933 să primesc marele şi îngerescul chip, adică schima mare, cu scopul de a-mi îndrepta viaţa şi ca un fel de pregătire duhovnicească pentru pustiile sihastreşti, unde doream să mă retrag. 17. Ce egumeni şi duhovnici mai iscusiţi aţi cunoscut la Schitul Cozancea ? - Ca egumeni până în 1933 am avut pe protosinghelui Vladimir Bodescu şi ieroschimonahii Vitalie Pauca şi Dosoftei Tincu. Iar după 1933 am avut pe ieromonahul Vasian Cuvuliuc, până în 1947. Dintre duhovnici, au fost mai vestiţi ieromonahii Calinic Susu, fostul meu duhovnic, şi Conon Gavrilescu, vestit în tot ţinutul Botoşanilor. Apoi, ierodiaconii Nicon Draguleanu mare cântăreţ, Gherasim Vieru si alţi câţiva călugări iscusiţi. 18. Veneau credincioşi în sărbători la Schitul Cozancea ? - Venea multa lume la schit, din toate părţile. Unii pentru citit, alţii pentru Sfântul Maslu, pentru spovedanie şi pentru sfatuire şi se întorceau la casele lor multumiţi. La chilia mea din padure, însă, veneau mai puţini, că nu eram preot. 19. Ce sfaturii duhovniceşti dădeaţi ucenicilor ? - Până a nu fi preot şi duhovnic, pe mireni nu-i prea sfătuiam, decât numai pe cei mai apropiaţi îi îndemnam să se roage mai mult, să citească la psaltire, să facă metanii, să postească, să se împace unii cu alţii şi îi duceam la duhovnici în schit să se spovedească. Pe ucenici, însă, eram nevoit să-i învăţ, dar mai mult cu fapta decât cu cuvântul. Iar ei, când vedeau că mă scol la rugăciune, că postesc, că ţin tăcere şi mă port blând cu ei, se sileau să facă chiar mai mult decât mine. După hirotonie, eram nevoit să încerc şi cu cuvântul să-i folosesc pe ucenici, deşi nu corespundeam nici cu viaţa, nici cu învăţătura. Dar cu darul lui Hristos, mă sileam să-i împac pe toţi şi să se întoarcă de la chilia mea liniştiţi. 20. Când aţi fost hirotonit diacon şi preot ? - Diacon am fost hirotonit în anul 1943, iar preot şi duhovnic în anul l947, de episcopul Valerie Moglan, când, din nefericire, am fost numit şi egumen la Schitul Cozancea. Că, fiind trimis la Mitropolie cu nişte jalbe, am fost hirotonit fără voia mea preot şi m-am întors înapoi stareţ. Atunci am fost nevoit să-mi las chilia din pădure şi să cobor în mânăstire. adică am dat liniştea şi pacea inimii pe tulburare. Arhimandrit Ioanichie Bălan
Posted on: Sat, 03 Aug 2013 15:48:22 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015