Doua mari greseli trebuie sa-mi recunosc in judecarea a doua figuri a istorie secolului trecut si anume de a pune pe unul pe un piedestal iar pe celalalt a-l arunca la groapa de gunoi.Este vorba de Maresalul Antonescu si Regele Mihai. Adevaratul chip al maresalului Trebuie să recunoastem că evenimente de o importantă crucială pentru istoria României si care au lovit direct în fiinta Miscării Legionare ne-au rămas necunoscute până astăzi si este posibil să ne rămână necunoscute încă multă vreme. Explicatia acestei lipse de informatii stă în simplul fapt că Miscarea Legionară s-a bucurat doar de un răstimp extrem de scurt (septembrie 1940 - ianuarie 1941) pentru a intra în contact cu surse importante si arhive secrete ale evenimentelor care au punctat istoria tării, în ultimul secol. Este drept că am bănuit în unanimitatea cazurilor relatii uneori surprinzătoare între fortele antiromânesti, dar cu aparentă nationalistă, si fortele antiromânesti cunoscute ca atare chiar prin însăsi firma lor. Ziarul România liberă, din 3 septembrie a.c., oferă câteva relatii sub semnătura lui Vladimir Alexe, asupra unor legături secrete între oamenii de prim plan ai regimului Antonescu si Partidul comunist din România. Ar fi o naivitate de neiertat din partea noastră dacă conventiile încheiate între comunisti si exponentii politicii lui Antonescu ar fi disociate de fondul real întretinut de însusi conducătorul statului al directiei în care a militat atunci, asa cum ne-a fost dat să citim în revelatiile din ziarul mai sus pomenit: „Prima conventie de colaborare între comunisti si regimul Antonescu s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului secret de Informatii, reprezentat de comisarul Petrovici, si a lui Constantin David, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această conventie, PCdR se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin actiuni anarhice în cartierele evreiesti, alături de politisti, derbedei si hoti. Comunistii si-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contributie la consolidarea regimului Antonescu, cu această ocazie. Participarea comunistilor la devastarea cartierelor evreiesti, din 20-23 ianuarie 1941, este însă si astăzi un tabu pentru istoria PCdR”. Mărturisim că desi bănuiam contacte, la vremea aceea, între antonescianism si comunism, si cu toate că ea este atestată astăzi în cruda ei realitate, ne vine, totusi, greu să ne împăcăm cu corectitudinea faptului direct, situat deasupra oricăror dubii. Stilul discursiv si patriotard al fostului conducător autoproclamat degrabă „maresal”, ne trezea, ce-i drept, anumite suspiciuni, dar ni se părea exagerat să-i atribuim o duplicitate care ar fi condus până la încheierea unor conventii cu comunistii. E greu să uităm că la 11 ianuarie 1941, când regimul Antonescu încheie prima conventie cu oamenii partidului comunist, generalul se pregătea să denatureze motivul pentru care Horia Sima nu a mers împreună cu el la o audientă fixată de Hitler. Motivul a fost prezentat lui Hitler ca o dovadă de ostilitate din partea legionarilor fată de politica Reich-ului. În subsidiar, Antonescu mergea până acolo, încât să-l înfătiseze pe Horia Sima ca dusman al lui Hitler si trădător al Europei nationaliste. Atasamentul real si cinstit al Miscării Legionare la Axa Roma-Berlin a devenit în manevrele initiate de Antonescu un act de trădare. Totusi, în acelasi timp, trădătorul cauzei nationaliste în Europa si în tară era însusi Antonescu. Cât caz a făcut omul acesta de corectitudinea si onoarea lui în actele politice de pretins exponent al nationalismului românesc, la ce diapazon a vorbit de dăruirea lui integrală în războiul de mai târziu împotriva Sovietelor, si cum n-a pierdut nici un prilej să se ipostazieze în modelul unei fuziuni profunde între cele două mari idei: crestină si natională! Ori de câte ori Miscarea Legionară a vorbit despre Antonescu si conflictul ei cu el, s-a ferit să-i aplice epitete sortite să-l elimine din ordinea morală. Oare, astăzi, după ce am fost pusi în fata dovezii că Antonescu a subminat întelegerea lui de colaborare frătească si natională cu Miscarea Legionară, ce ne mai poate retine pentru a-i aplica pe frunte stampila de trădător? De altminteri, toate conflictele stârnite în cursul aparentei cooperări dintre General si Miscare erau preambulul loviturii de stat pe care a dat-o la 21 ianuarie 1941 si a desăvârsit-o cu concursul inconstient al armatei germane. Nu putem trece cu vederea că îndepărtarea Miscării Legionare prin fortă si în cadrul unei strategii de o supremă perfidie, a fost pregătită de Antonescu, alături de comunisti, stipulând masacrarea populatiei evreiesti din două cartiere binecunoscute ca fiind asezarea lor predilectă. Câtă josnicie trebuie să fi stăruit în Antonescu pentru a transforma în victimă o populatie fată de care avea obligatia să-i respecte viata si bunurile. Căci conventia prin care se năpustea asupra ei, asmutind împotrivă-i drojdia mahalalelor, denota o uluitoare absentă a simtului moral. Iar manevra prin care a stăruit să arunce în spatele Miscării Legionare crimele dezlăntuite de el, secondat de drojdia societătii, refuză orice comentariu. Înscrierea în calendarul evenimentelor din ianuarie 1941 a crimelor si jafurilor săvârsite de antonescieni si comunisti, ca promotori ai dezordinilor convertite în -rebeliunea legionară-, rămâne o pagină în istoria României motivată să conteste tot ceea ce a pretins Antonescu că a dăruit pentru Dumnezeu, tară si neam. Nu stim dacă istoricilor care au afirmat sus si tare că evenimentele din ianuarie 1941 au fost provocate de legionari, nu le revine datoria de a recunoaste că au nesocotit adevărul ascuns în spatele acestor evenimente. După publicarea celor două conventii dintre Antonescu si comunisti se confirmă, fără nici o urmă de dubiu, că mult trâmbitata -rebeliune- a fost pregătită de conspiratia antonesciano-comunistă, cu cel putin 10 zile înainte. A doua conventie încheiată de Antonescu, în iulie 1941, cu exponentii Partidului comunist din România este un alt model de trădare a aliatilor lui si de inconstientă în urmărirea telurilor unui război. Ea e prezentată astfel: „A doua conventie între comunisti si regimul Antonescu s-a încheiat în iulie 1941, după atentatul contra trenului «Patria», si a fost semnată de Eugen Cristescu, directorul SSI, si Stefan Foris, secretarul PCdR, din acel timp. Prin această conventie, comunistii se angajau de a se abtine de la acte de sabotaj în industria de armament si transportul feroviar pe perioada războiului. SSI-ul, la rândul său, se angaja să nu trimită pe front nici un comunist, care astfel ar fi ajuns să lupte contra lui Stalin si a URSS. În al doilea rând, de a nu-i preda pe comunisti lui Adolf Eichmann pentru a-i duce în lagărele germane. În al treilea rând, de a nu se opune infiltrării către Bucuresti a comunistilor din tară”. Considerăm că una dintre conditiile de la baza acestei conventii este un monument de criminalitate si, totodată, dovada profundei alienări a lui Antonescu de interesele comunităti românesti, văzute în perspectiva viitorului. Căci în vreme ce se dăduse un ordin ca nici unul dintre comunisti să nu sufere consecintele războiului scutindu-i de mobilizare, legionarii erau concentrati în puncte din imediata apropiere a frontului, pentru a fi trimisi să lupte în „batalioanele mortii”. Asadar, tineretul care constituia o garantie incontestabilă a plămădirii unui viitor onorabil pentru societatea noastră, elementului acestuia i se pregătea o moarte de neocolit. Nu văd ce ne poate opri să concluzionăm că Antonescu pregătea viitorul României conservându-i pe comunisti si lichidându-i pe legionari. Să retinem că dincolo de toate acuzatiile aduse legionarilor, în virtutea cărora li se contestau o sumă de calităti, putine minti au împins vrăjmăsia, încât să nu li se recunoască atasamentul fată de neam. Până unde putea să meargă rătăcirea lui Antonescu, încât să-si imagineze că poate sluji interesele tării, conservându-i pe comunisti si suprimând segmentul cel mai important din tineretul tării, care purta atunci pe umerii lui greul războiului! Revelatiile articolului apărut în România liberă constituie o îndatorire a cercetătorilor trecutului nostru apropiat, pentru a situa în lumina ei adevărată o epocă de primă importantă din istoria românească. În cadrul unei noi viziuni asupra evenimentelor din 1941 este obligatorie revizuirea modului cum s-a cerut armatelor române să lupte pe frontul de răsărit, cum au fost abandonate pozitii după pozitii, facilitând străpungerea frontului românesc si, mai ales, cum s-a ajuns la actul de la 23 august 1944, când însusi regimul antonescian a convenit „de a nu se opune infiltrării către Bucuresti a comunistilor din tară”. Mircea Nicolau Permanente, Nr. 9/2003
Posted on: Sat, 09 Nov 2013 20:40:35 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015