Duminicile atunci când plouă Duminicile atunci când plouă sunt ca un clopot de sticlă cu pereţii făcuţi din noi, picăturile se preling triste pe dinlăuntru şi pe dinafară ca pe scoarţa unui copac, totul se mişcă încet ca într-o vedere, ca într-o imagine pe care am văzut-o şi am trăit-o, duminicile atunci când plouă nu sunt ale noastre, aşa după cum nici noi nu suntem ale lor, suntem doi străini puşi să se recunoască din faţă şi din profil, duminicile atunci când plouă sunt aidoma unei cauţiuni, ne eliberează de tot ce ne e străin şi ne redau nouă, ne arată cine suntem noi, duminicile atunci când plouă se petrec în noi toate cele nepetrecute luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, toate evenimentele, întâlnirile şi despărţirile care n-au avut loc se întâmplă acum, duminicile atunci când plouă suntem noi, noi cei care căutăm în oraşul acesta locurile uitate de lume şi Dumnezeu, case vechi sprijinindu-se pe curţile lor înainte de a se abandona necunoscutului, necunoscutului oraş care încet-încet tinde să le înghită, case vechi, ca nişte maidanezi de rasă rătăcind printre blocuri cu aerul lor boieresc şi desuet, duminicile atunci când plouă suntem noi, noi căutând cei mai frumoşi copaci, gutui sau nuci abandonaţi nimănui, copaci vagabonzi rupând unghiuri, înălţimi şi orizonturi, copaci vagabonzi zbătându-se să răsară an de an de spaima sinuciderii, duminicile atunci când plouă suntem noi, noi respirând aerul oraşului ascuns în sine, vechi şi nepreţuit încercând să se refugieze pe acoperişurile propriilor case, cerul zbătându-se ca să-l salveze printr-o respiraţie, printr-o inspiraţie, duminicile atunci când plouă suntem noi, noi înălţându-ne ca nişte zmeie…
Posted on: Sun, 29 Sep 2013 07:16:21 +0000