După două decenii și mai bine, urmărind, oricât de superficial, ceea ce se petrece în Egipt, în Siria și în general în lumea islamică, dar și în Rusia lui Putin sau China, nu putem decât să constatăm eșecul lamentabil al ideii de democrație liberală în aceste întinse zone și arii de civilizație. Dimpotrivă, pare mereu mai plauzibilă teza rivală a lui Samuel Huntington, după care democrația liberală este un produs tipic occidental, produs care nu poate fi exportat decât, cel mult, în mod distorsionat în alte culturi. În Egipt, democrația a fost mimată de guvernarea președintelui demis, Mohamed Morsi, care, deși nu câștigase alegerile decât cu 51% din voturi, trecuse la impunerea legii islamice acestei țări de peste 80 de milioane de locuitori. A fost răsturnat de un complot al armatei (formate și înarmate de americani în timpul lungii guvernări Mubarak), susținut însă de o parte importantă a populației, cât și, din umbră, de regimurile arabe din Golf și de occidentali. Rezultatul a însemnat lupte de stradă care au produs deja sute de morți. Armata și poliția au tras în plin în manifestațiile violente organizate de Frații Musulmani, care s-au baricadat în moschei și, atunci când au putut, au incendiat biserici. Egiptul pare să urmeze, treptat, calea dezastruoasă a Siriei, adică a războiului civil sau, în cel mai bun caz, a represiunilor violente din partea armatei de tipul celor din Algeria din anii ‘90. Iar Occidentul asistă neputincios la baia de sânge care sporește în fiecare zi, conștient că nu are de ales decât între un regim islamic și unul militar – ambele violente și ostile oricărei idei liberal-democratice, dar măcar ultimul ceva mai permisiv pentru minoritățile religioase și mai favorabil intereselor occidentale și israeliene în zonă. În mod clar, democrația a fost înțeleasă în Egipt (ca și în alte părți) ca dreptul imprescriptibil al unei majorități (de obicei exprimată religios) de a dispune arbitrar de minoritate, impunându-și legea și principiile cu orice cost. Democrația a fost astfel identificată cu unul singur dintre mijloacele ei – votul popular –, dar a fost lipsită de ingredientul ei esențial – pluralismul. (Alte două ingrediente, la fel de importante, sunt supremația Constituției și domnia legii.) E cu putință, în general, ca un regim islamic să accepte pluralismul (religios, politic etc.)? Verdicte definitive nu se pot da, dar deocamdată nu avem semne că ne-am putea îndrepta spre o evoluție în această direcție. Însă democrația liberală nu pare a avea nicio șansă nici în China capitalismului de stat al urmașilor lui Mao. Mai grav: modelul de dezvoltare chinez, de capitalism nedemocratic, câștigă teren în lume. Cât despre Rusia lui Putin, ar fi o glumă să credem că, dacă în această țară imensă au loc alegeri, aceasta are vreo legătură cu democrația, cel puțin așa cum o concepe Occidentul. Față de speranțele anilor 1989-1991 puse în Rusia, realitatea de astăzi e sumbră în ceea ce privește democrația și libertatea acestei imense țări (ca să nu mai vorbim despre țările Asiei Centrale din fosta URSS). Pe scurt, faptul că unele dintre țările cele mai întinse, mai populate, mai puternice militar, mai bogate în resurse ori mai dinamice economic din lume fie maimuțăresc democrația, fie o ocolesc protejându-se cu minciuni, fie se reclamă de la principii religioase incompatibile cu ea nu este în măsură să ne determine să privim prea senini perspectivele libertății în lume în perioada ce urmează.
Posted on: Fri, 23 Aug 2013 19:49:59 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015