E aşezat în primul rând, la patru scaune distanţă de culoarul principal, acolo unde doar onorabilitatea sau funcţia îţi poate asigura un loc. Îmbrăcat într-un sobru costum negru, Ion Iliescu răsfoieşte programul evenimentului. Deasupra lui, în stânga crucii înalte care domină sala, se vede portretul uriaş al unui bătrân cu barbă şi plete albe de Moş Crăciun. Pentru el s-au adunat în acea sală 8000 de oameni. Bătrânul a murit într-o închisoare din apropierea Bucureştiului, demult, într-o zi din primăvara lui 1954. Era anul în care Ion Iliescu se întorcea de la Moscova. Era anul în care tânărul Iliescu devenea membru în Biroul Comitetului Central al UTM (viitorul UTC - uniunea tineretului comunist), începându-şi astfel ascensiunea către înaltele funcţii rezervate protipendadei comuniste. La doar câţiva kilometri de locul unde Iliescu conducea şedinţele de partid, promovând militantismul comunist în rândul tinerilor, pe unul dintre priciurile închisorii Jilava, agoniza un bătrânel, numai piele şi os. „Mi s-a prezentat: Monseniorul Ghika. Avea barbişon şi plete albe, aproape imaterial în trupu-i firav. Iradia bunătate. Era preot”, povesteşte Theodor Lavi, coleg de puşcărie cu Vladimir Ghika (a cărui biografie o puteţi citi aici). „Mi-a povestit că a fost misionar şi, pregătindu-se pentru acest rol, a învăţat şi medicină şi chimie. Era atât de sleit de puteri, că nu s-a putut da jos din pat ca să mă examineze. Mi-a dat însă un sfat: să nu fiu laș în faţa durerii.” Tânărul Iliescu nu era laş, lupta cu dârzenie fără să tolereze abateri de la disciplina de Partid. „Am fost chemat în biroul decanului”, povesteşte Enache Pope, în 1958 student la Filosofie. „Era în plină campanie de colectivizare. Tatăl meu, fost primar liberal într-o comună aproape de Giurgiu, nu voia să intre în colectiv. În biroul decanului mă aştepta Iliescu care mi-a spus: „De mâine nu mai ai voie să vii la facultate. Îmi aduc aminte expresia pe care a folosit-o: m-a făcut pui de viperă.” Monseniorul Ghika nu dădea însă dovadă de atâta dârzenie. „Se temea de spânzurătoare”, povesteşte unul dintre colegii săi de celulă* despre anchetele la care Ghika a fost supus între decembrie 1952 şi martie 1953. „Îl duceau în camera de tortură şi îl supuneau la spânzurătoare electrică. Două jumătăţi de inel care-ţi strângeau gâtul şi te ridicau în aer. Pentru Monseniorul Ghika se făcea în mod constant un scurtcircuit de fiecare dată ce inelele se strângeau şi începeau să-l ridice. Îi făceau asta de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Şi asta de 83 de ori. Ce a suferit bietul bătrân e greu de imaginat.” Şi Ion Iliescu a suferit după ce a fost îndepărtat din funcţia de ministru al tineretului în 1971, urmând să ocupe până în 1989 doar funcţii mici de preşedinte de Consiliu Judeţean şi de director al Editurii Tehnice. Dar nu a abdicat de la valorile în care a crezut şi pe care le-a aparat cu fidelitate. A făcut-o într-un moment dificil din decembrie 1989 când, dintr-un studio al Televiziunii Române Libere, a afirmat că „poporul trebuie să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată. Trebuie să se vadă că aici se face ordine. Cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii, cu participarea activă a poporului şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători şi aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti. Nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numele Partidului Comunist Român. Au întinat memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.” Înalţi prelaţi la un congres al PCR din 1975 sursa:muzeuldefotografie.ro Vladimir Ghika, educat nu la Moscova, ci la Paris, nu a avut tăria de a-şi apăra la fel de înfocat idealurile. O colegă* din lotul în care a fost condamnat şi Ghika povesteşte momentul întemniţării acestuia la Jilava, în octombrie 1953: „La intrarea în edificiu stătea un plutonier. Erau două cutii goale de carton. Lângă el era unul cu un revolver. L-au scos întâi chiar pe Monseniorul. Problema era că el era foarte ud. Eu am văzut ce s-a întâmplat. L-au pus la o parte lângă masă. - Dezbracă-te! El nu se putea dezbrăca destul de repede, mai ales că hainele îi erau ude. Au început să tragă de el. I-au tras reverenda: „Scoate asta... zdreanţa!” Avea izmene albe. I-au dat o zeghe. Ulterior, i-au zis: - Caută un pantalon! Pantalonul era mare şi cădea de pe el. A încercat să se îmbrace. Mergea foarte încet. Plutonierul s-a enervat şi l-a buşit de perete. Dumnealui s-a lăsat în jos de neputinţă. Cum îşi ţinea pantalonii aceia, ei au zărit inelul (primit de Vladimir Ghika de la Vatican, n.red.). - Scoate-l! au strigat urlând. - Nu se poate. Până la moarte trebuie să-l ţin! S-au năpustit asupra lui. El a strigat: - Este Isus Cristos! Au tras o înjurătură groaznică la adresa lui Isus, i-au luat inelul şi l-au aruncat în cutia de carton.” Pe când ocupa deja un binemeritat loc de ministru al tineretului, în perioada Crăciunului din 1968, Ion Iliescu a făcut faţă exemplar unei crize grave. Un grup de studenţi a ieşit atunci pe străzile Bucureştiului şi a început să colinde. A doua zi după această întâmplare, ministrul Iliescu punea lucrurile la punct: „Cultivăm un spirit în care să nu-şi găsească loc asemenea chestiuni. Cu organizarea colindelor este lipsă de înţelegere, de formaţie ideologică a studenţilor. Cultivăm tradiţii ale poporului, dar de ce în ajunul Crăciunului? Noi vrem să înlăturăm anumite reminescențe în manifestarea oamenilor şi studenţii devin promotori ale lor? La nivelul organizaţiilor UTC a slăbit această muncă permanentă cu masa de studenţi pentru menţinerea unui spirit activ, militant, şi va trebui să gândim foarte serios la măsurile pe care să le luăm aici. [...] Şi în legătură cu practicile faţă de care s-a slăbit incisivitatea, combaterea unor practici mistice: studenţii merg şi se căsătoresc la biserică şi organizaţia nu ia atitudine. Îşi botează copilul la popă. Faţă de asemenea fenomene am slăbit combativitatea. De aici şi chestiunea cu colindele. Organizaţiile noastre trebuie să contracareze unele manifestări, ca să fie instrumentul luptei ideologice” (sursa aici). Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu în 1976 sursă: Fototeca online a comunismului românesc Vladimir Ghika, în timpul procesului său cu uşile închise din 24 octombrie 1953, nu a avut însă aceeaşi prezență de spirit. „Preşedintele dădu cuvântul avocatului care trebuia să-l apere pe monseniorul Ghika şi pe încă alte două persoane”, povestesc martorii la proces. „Când monseniorul Ghika şi-a auzit numele, a sărit dintr-odată în picioare şi a strigat cu o voce extraordinar de puternică: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!” Avocatul a tăcut, iar preşedintele i-a spus monseniorului Ghika: „Este un drept al tău să fii apărat de un avocat din oficiu. Aşează-te!” Monseniorul a răspuns: „Am studiat Dreptul şi ştiu ce drepturi am. Mă apăr singur.” Preşedintele a strigat: „Aşează-te!”, iar avocatului i-a spus: „Luaţi cuvântul”. Când avocatul a început din nou să vorbească, Monseniorul a ieşit din boxă, s-a dus în fața avocaţilor şi, cu mâna ridicată, a strigat: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!” Monseniorul era în sutană, fără guler. I se vedeau gâtul şi pieptul gol. N-avea cămaşă. Figura lui era înspăimântătoare. Cu barba şi părul său alb, părea un profet ieşit din mormânt. Toţi erau înmărmuriţi. Niciodată nu voi uita această scenă. A fost o revoltă tacită a bunului simţ.” Vladimir Ghika a fost evacuat din sală, iar procesul a continuat în absenţa lui. Monseniorul Vladimir Ghika sursa: vladimirghika.ro Au trecut 60 de ani de la acel proces şi viaţa lui Vladimir Ghika este recunoscută de către Biserica Catolică, într-o sală din centrul Bucureştiului, ca fiind un model de urmat şi demn de respect. Aşezat în primul rând, la patru scaune distanţă de culoarul principal, acolo unde doar onorabilitatea sau funcţia îţi poate asigura un loc, fostul preşedinte Ion Iliescu participă la întreaga ceremonie prin care Vladimir Ghika este declarat Fericit. La ieşire, cu satisfacţia diavolului care l-a păcălit pe Dumnezeu, Ion Iliescu declară: „Eu am avut relaţii bune cu biserica la Iaşi, şi cu Biserica Ortodoxă, cu mitropolitul de atunci, Teoctist, care a devenit după aceea patriarh, şi cu Biserica Catolică din Iaşi. Le-am aprobat catolicilor să-şi construiască biserică la Butea, pe malul Siretului.” Tatăl lui Enache Pope, studentul „pui de viperă” de la Filosofie, a fost arestat de Securitate în 1958 şi omorât în bătaie câteva zile mai târziu. Ana Şincai, studentă care a condus colindul din 1968, a fost închisă la Văcăreşti şi internată forţat la Spitalul 9. Cu puţin timp înainte de a muri la Jilava, Fericitul Vladimir Ghika i-a spus unui coleg de celulă: „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi.” Şi tocmai de aceea, la întrebarea din titlu fiecare dintre noi este dator să-şi răspundă sieşi. * Elisabeta Postolache şi pr. Heronim Menghes, în „Monseniorul”, de Horia Cosmovici, 2011.
Posted on: Fri, 18 Oct 2013 08:38:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015