“Este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” ; Dumnezeu a făgăduit viaţa veşnică tuturor celor care părăsesc pe părinţi, pe rude, pe prieteni, casa şi bogăţia. Tu ai părăsit toate şi le-ai dispreţuit. Ce te împiedică, deci, să ai încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu? Încercarea ce a venit peste tine? Dar ce legătură are ea cu făgăduinţa? Dumnezeu nu ne-a făgăduit viaţa veşnică pe pământ. Chiar dacă ar fi să se împlinească aici pe pământ făgăduinţa, nici atunci n-ar fi trebuit să te întristezi. Bărbatul cucernic şi credincios trebuie să fie atât de sigur de făgăduinţele lui Dumnezeu, încât, chiar dacă întâmplările din viaţă par împotriva făgăduinţelor, el să nu se tulbure, nici să deznădăjduiască în privinţa înfăptuirii lor. Să-ţi dau un exemplu. Ce făgăduinţă a primit credinciosul Avraam, şi ce-a fost silit să facă? A primit făgăduinţa că va umple pământul cu urmaşii fiului său Isaac. Dar a primit şi o poruncă: a fost silit să-l jertfească pe Isaac, pe acela din care trebuia să se umple tot pământul. Ce-a făcut Avraam? L-a tulburat, oare, pe dreptul Avraam porunca lui Dumnezeu? Deloc! Dimpotrivă, cu toate că era atâta nepotriveală şi luptă între poruncă şi făgăduinţă, nu s-a tulburat, nu l-au cuprins ameţeli şi nici n-a spus: “Una mi-a făgăduit Dumnezeu, şi alta mă sileşte să fac; mi-a făgăduit mulţime de urmaşi din acest copil, iar acum îmi porunceşte să-l jertfesc, să-l omor. Cum se va împlini făgăduinţa o dată ce tai rădăcina? M-a înşelat şi şi-a bătut joc de mine?”. Avraam însă n-a spus aceste cuvinte şi nici nu le-a gândit. Şi a avut dreptate! Când Dumnezeu făgăduieşte ceva, nu trebuie să ne tulburăm, nici să ne îndoim de împlinirea făgăduinţei, chiar dacă nenumărate fapte par a tăia din rădăcini făgăduinţa, în aceasta stă mai cu seamă puterea lui Dumnezeu, că El găseşte ieşire acolo unde noi nu găsim ieşire. Şi Fericitul Avraam gândea aşa. Din pricina aceasta Pavel îi admira credinţa, spunând despre el: “Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac când a fost încercat” , şi a jertfit pe unicul născut, pe cel pentru care primise făgăduinţa. Cuvintele lui Pavel arată şi pun în lumină tocmai ce spuneam. Nu numai Avraam, dar şi Iosif, stră-strănepotul lui, a rămas neclintit, cu toate că vedea primejduită făgăduinţa dată lui de Dumnezeu atât prin trecerea îndelungată a vremii, cât şi prin multe întâmplări potrivnice. Nu se uita la acestea, ci numai la Dumnezeu, Care-i făcuse făgăduinţa. Dacă împrejurările l-ar fi doborât şi ar fi căzut în gânduri omeneşti, şi-ar fi pierdut orice nădejde că se va mai împlini făgăduinţa. Visul avut îi spusese mai dinainte că fraţii şi părinţii lui i se vor închina ; faptele însă nu numai că nu arătau o astfel de cinstire, ci contrariul, în primul rând, cei care aveau să i se închine îl aruncă într-o groapă , îl vând unor barbari şi astfel fac să fie trimis într-o ţară străină şi îndepărtată . Astfel faptele păreau a fi cu totul împotriva făgăduinţelor din vis; de asta îşi băteau joc de el ticăloşii lui fraţi şi ziceau: “Iată, visătorul acela vine; veniţi dar acum să-l omoram şi să-l aruncăm într-o groapă şi vom zice: O fiară sălbatică l-a mâncat. Şi vom vedea ce se va alege de visurile lui” . Mai târziu, cumpărătorii nu l-au vândut unui om liber, ci unui rob împărătesc , nenorocirile lui Iosif nu s-au oprit aici. Hulit de stăpâna lui, a fost închis şi a stat în temniţă mulţi ani; alţi întemniţaţi erau sloboziţi din închisoare, dar el rămânea mai departe în temniţă. Deşi erau atât de multe necazurile care puteau să-i tulbure sufletul, totuşi în toate aceste necazuri a rămas neschimbat, nu s-a îndoit o clipă că Dumnezeu nu-Şi va ţine făgăduinţa. Cam aşa sunt şi necazurile ce-au venit peste noi, dar, mai bine spus, cu mai puţin luminiş decât ale lui losif. Pe de o parte, Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia cerurilor, viaţa veşnică, nestricăciunea şi nenumărate bunătăţi; pe de altă parte, faptele şi întâmplările sunt mult depărtate de aceste făgăduinţe; în viaţă întâlnim moarte, stricăciune, pedeapsă, chin şi felurite şi dese necazuri. - Pentru care pricină face Dumnezeu aceasta, pentru ce îngăduie să se săvârşească în viaţă tocmai ceea ce-i contrar făgăduinţei Lui? Pentru a săvârşi două lucruri foarte mari. Unul, pentru a ne da nouă o dovadă neîndoielnică a puterii Lui, anume că poate duce la capăt împlinirea făgăduinţelor, chiar atunci când faptele par a fi cu totul potrivnice; al doilea, pentru a ne învăţa să credem în El în orice împrejurare, chiar când întâmplările par potrivnice spuselor Sale. Aşa este tăria nădejdii; nu ruşinează pe cel care nădăjduieşte din toată inima. Dacă oamenii cărora li se făgăduiesc bunuri pământeşti nădăjduiesc cu atâta tărie în împlinirea făgăduinţelor, cu atât mai mult noi trebuie să avem tot atât de mare nădejde în împlinirea făgăduinţelor, cu cât nu aşteptăm împlinirea lor în viaţa aceasta, ci în veacul celălalt. Domnul ne-a spus mai dinainte că în lumea aceasta nu vom avea decât necaz şi strâmtorare . - Pentru ce dar te tulburi, dragă prietene? Pentru ce pui la îndoială făgăduinţa lui Dumnezeu? A spune, pe de o parte, că ai dispreţuit lumea pentru Hristos, iar, pe de altă parte, că eşti părăsit de El înseamnă că nu crezi în Hristos, că pui la îndoială spusele Lui, că socoteşti înşelăciune făgăduinţa Lui. A gândi astfel înseamnă a fi cu adevărat stăpânit de demon şi a atrage asupră-ţi focul gheenei. Mi-ai putea obiecta că sunt unii oameni care se bucură de o desăvârşită tihnă, deşi nu se ocupă cu altceva decât cu treburi lumeşti, fără să le pese de Dumnezeu. Hristos a răspuns mai dinainte obiecţiei tale: “Amin, amin, spun vouă, că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura” . Odinioară, babilonienii, care nu cunoşteau pe Dumnezeu, erau bogaţi, puternici şi cinstiţi de toată lumea, iar iudeii erau prizonieri, robi şi se zbăteau în cele mai cumplite nenorociri. Lazăr apoi , vrednic de ceruri şi de împărăţia de dincolo, era plin de bube, era lins de câini şi se lupta necontenit cu foamea; bogatul însă era slăvit, înconjurat de multă lume, ducea un trai tihnit şi se desfăta cu de toate; totuşi bogatul, când a ajuns în iad, n-a avut nici un folos de pe urma tihnei, şi nici Lazăr n-a fost împiedicat, din pricina foamei şi a bubelor, să ducă pe pământ o viaţă după placul lui Dumnezeu, ci luptând, ca un atlet vrednic, cu lipsa şi cu arşiţa, a învins şi a fost încununat. Pentru aceea şi spune înţeleptul: “Fiule, când te apropii ca să slujeşti Domnului, pregăteşte-ţi sufletul spre ispită, îndreptează-ţi inima ta, rabdă şi nu te grăbi în timpul încercării” . Iar puţin mai jos spune: “în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei” , în altă parte a Scripturii se spune: “Fiule, nu defăima învăţăturile Domnului şi nici nu te descuraja când eşti mustrat de El” . Cel care bagă aurul în cuptor ştie până la ce temperatură trebuie să încălzească aurul şi ştie, de asemenea, când trebuie să-l scoată din foc. Din pricina aceasta, înţeleptul amintit mai sus spune: “Nu te grăbi în timpul încercării”, iar Solomon dă aceeaşi învăţătură prin cuvintele: “Nu te descuraja când eşti mustrat de Domnul”. Mare lucru este necazul. Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării. Dar mi s-ar putea spune: - Dar dacă din pricina unei încercări prea mari omul slăbeşte şi este doborât? - “Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda” . Dacă mustrarea este o urmare a dragostei, iar părăsirea, urmarea urii, atunci nu este cu putinţă ca în acelaşi timp să şi iubeşti şi să şi urăşti pe cineva; nu este cu putinţă ca în acelaşi timp să mustri pe cineva şi să-l şi părăseşti. Dar mă vei întreba: - Cum se face însă că au căzut mulţi oameni? - Aceasta înseamnă că ei s-au depărtat de Dumnezeu, nu înseamnă că Dumnezeu i-a părăsit. “Iată, vor pieri cei care se depărtează de Tine” . Se îndepărtează de Dumnezeu, pentru că nu suferă să fie mustraţi de Dumnezeu, ci se mânie şi se necăjesc când Dumnezeu îi mustră. După cum copiii leneşi n-au nimic de câştigat dacă, trimişi de părinţii lor la şcoală, fug de acasă, pentru a scăpa de chinul lecţiilor şi de micile bătăi ale învăţătorilor, ba, dimpotrivă, îşi atrag asupra lor necazuri şi mai mari, căci sunt siliţi să sufere de foame, să trăiască asemeni unora fără căpătâi, să se îmbolnăvească, să fie dispreţuiţi de lume şi să ajungă robi altora, tot astfel şi oamenii care nu primesc cu bucurie mustrarea lui Dumnezeu, ci se supără când El îi mustră, pe lângă faptul că n-au nici un folos de pe urma supărării lor, se mai şi înconjoară de cele mai groaznice nenorociri. Din această cauză ni s-a poruncit să răbdăm şi să ne întărim inima noastră . Dar ai putea, dragă prietene, să-mi spui că tu suferi chinuri cu mult mai cumplite. Da, o ştiu! Dar nici profesorii de gimnastică nu pun pe toţi copiii să facă aceleaşi exerciţii! Pe cei mai slabi îi pun să se lupte cu cei slabi, iar pe cei puternici, cu adversari deopotrivă cu ei; dacă ar avea adversari inferiori puterii lor, nu s-ar antrena deloc, chiar dacă ar lupta cu ei zile întregi. - Dar pentru ce Dumnezeu n-a făcut să aibă de luptat cu aceleaşi necazuri toţi cei care au ales acelaşi fel de vieţuire? - Pentru că Dumnezeu nu are numai o singură cale pentru exercitarea virtuţii şi pentru că nu toţi au nevoie de aceleaşi exerciţii, deşi au ales cu toţii acelaşi fel de vieţuire. Sunt bolnavi care suferă de aceleaşi boli, şi totuşi nu li se potrivesc tuturor aceleaşi medicamente; unii au nevoie de unele, alţii de altele. Pentru aceasta şi Dumnezeu încearcă şi mustră în felurite chipuri pe oameni: pe unii îi încearcă cu boală îndelungată, pe alţii, cu sărăcie lucie; pe unul, să fie silit şi nedreptăţit de alţi oameni, pe altul, să vadă morţile neîncetate şi repetate ale copiilor şi ale celor apropiaţi lui; pe unul, să fie aruncat de colo-colo de toţi şi să nu i se dea nici o importanţă, pe altul, să fie hulit pentru fapte de care nu are ştiinţă şi să fie împovărat cu o faimă rea; şi astfel, Dumnezeu încearcă pe fiecare în alt chip, căci este cu neputinţă să enumăr acum cu de-amănuntul toate chipurile în care Dumnezeu încearcă şi mustră pe oameni, încercările enumerate mai sus, în comparaţie cu nenorocirea care a venit peste tine, par uşoare, o nimica toată; cu toate acestea, dacă ai face experienţa lor, ai vedea că necazurile ce le suferi sunt cu mult mai uşor de îndurat decât acelea. Dar, în afară de asta, să nu ne revoltăm dacă alţii sunt mustraţi mai puţin decât noi. Cu cât sunt mai mari şi mai puternice chinurile şi încercările, cu atât sunt mai mari şi răsplătile; ele sunt un sprijin puternic spre a nu cădea în căile pierzării cu voia sau fără voia noastră: micşorează mândria, îndepărtează trândăvia, ne fac mai înţelepţi, ne fac mai credincioşi, în general vorbind, dacă ai putea să socoteşti toate foloasele ce le avem de pe urma încercărilor, ai vedea că sunt rnulte. De altfel, nimeni din cei cu trecere înaintea lui Dumnezeu nu sunt scutiţi de neajunsuri, chiar dacă ni se par lipsiţi de necazuri.SF IOAN GURA DE AUR
Posted on: Sun, 10 Nov 2013 19:03:51 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015