Eu, cand vreau sa fluier, fluier!" Ziarul Ialomita - Joi, 27 Iunie 2013 MUNTENI-BUZAU. Poveste fara sfarsit... Motto: "Eu, cand vreau sa fluier, fluier!" Cand am scris un reportaj despre o frumoasa (la propriu si la figurat) zi de noiembrie a anului 2012, n-am realizat ca incep o "Poveste fara sfarsit." Fusesem invitat la serbarile prilejuite de aniversarea a 130 de ani de la intemeirea comunei, ca fost fiu al satului (profesor intre 1969 si 1975) si am ramas atat de impresionat de amploarea si patriotismul manifestarii, incat, din proprie initiativa am scris reportajul publicat in ziarul "Ialomita." Atunci, prin organizare, prin calitatea spectacolului si a tuturor manifestarilor, mi-au dovedit ca Muntenii au ramas... munteni, adica o comunitate aparte in miezul Baraganului ialomitean - urmasi de colonisti intreprinzatori si orgoliosi, coborati din Dealurile Subcarpatice ale Buzaului: oameni hotarati, harnici, cinstiti, muncitori si inteligenti. Aceleasi calitati le testasem si elevilor scolii, dar si ale celor cu care m-am intalnit, ulterior, la examene de admitere sau de bacalaureat. Le ramasesem dator, intrucat in scoala din centrul comunei mi-am inceput ucenicia in invatamantul ialomitean, acolo am invatat de la alti dascali de-ai satului ce inseamna profesionalismul, seriozitatea, daruirea, adica meseria de profesor avand ca obiect al muncii elevi cu aceste calitati. Si-am incheiat, cu acel reportaj, primul capitol al acestei "povesti fara sfarsit" - asa cum mi-a definit-o destoinicul primar Florin Stan. Sambata trecuta, 22 iunie 2013, mi-a fost dat sa deschid al doilea capitol al acestei povesti pe care am s-o numesc, tot la sugestia primarului, "Eu, cand vreau sa fluier, fluier", si veti vedea de ce... Amfitrionul de la prima manifestare, Cristian Anton - un exemplu de daruire totala in slujba comunitatii, de un caracter asemanator stancii neclintite si de o tarie morala remarcabila in momente grele, ma suna si acum sa-mi spuna despre ce-i vorba, cu oarecare emotie, generata de teama ca nu cumva sa refuz invitatia, nestiind ce program aveam in ziua respectiva. Pe scurt, imi spune ca este vorba despre o manifestare prilejuita de retragerea din fotbal a unuia dintre marii jucatori vechi ai echipei, pe atunci portar, apoi mijlocas, atacant la alte echipe, ulterior urcand treptele arbitrajului, pana la divizia A: MIHAI ENE. Bineinteles ca mi-am schimbat programul si am ajuns la Munteni-Buzau, exact la 15,30, si, dintr-o data, au inceput sa mi se deruleze inapoi momente de prin anii 60-70. Ar fi necesare ore bune si pagini intregi sa scriu despre echipa de fotbal "Victoria" Munteni-Buzau. Atunci duminica, cu mic cu mare, ne aflam la "stadion", in centrul comunei, un stadion improvizat, caci in cursul saptamanii mai pasteau gastele sau vitele, ori era brazdat de numeroase poteci care-l traversau dupa trebuintele oamenilor. Intre timp, plecat, mai intrebam ce mai e pe acolo, dar totdeauna ma interesam de mersul echipei de fotbal cu nume, dar si din inima ales, "Victoria", ajunsa, ca si CAP-ul "Prietenia romano-chineza", un brand al comunei, recunoscut nu numai la nivelul judetului, ci si al tarii. O echipa de fotbal dintr-o comuna care fiinteaza neintrerupt in campionat de aproape jumatate de secol spune totul despre pasiunea pentru fotbal a locuitorilor localitatii. Ce credeti ca il intampina pe orice calator ajuns in centrul comunei? Primaria, Biserica, Caminul Cultural, Scoala (avand o sala splendida de sport) si Stadionul - mandria comunei. Pentru mine e o revelatie, pentru ca paseam pentru prima data pe el. Impresia este excelenta: gazon tuns, foarte bine intretinut, teren imprejmuit avand tribune in toata regula (cam pentru o mie de spectatori), apoi vestiarele cu toate facilitatile pentru echipe si arbitri. "Muntenii, respectand fotbalul, se respecta pe sine", mi-am zis in timp ce admiram. Nu sunt comentator de fotbal, dar acum nu ma pot abtine sa scriu despre spectacolul din stadion. Echipa "Victoria" Munteni-Buzau infrunta, intr-un meci amical, o echipa a arbitrilor, colegi si prieteni de-ai sarbatoritului Mihai Ene, sositi special tocmai din Bucuresti. Sportivitate totala. Spectatorii, bineinteles urmarind insuflesiti partida, dar mai atenti urmarind brigada de ... arbitre, originare din Munteni-Buzau: Andreea Mihaela Ene - la centru (nimeni alta decat fiica sarbatoritului), Laurentiu Ene (fiul), dar si Diana Fulgeanu - fiica antrenorului echipei, Marian Fulgeanu pe care toti il alinta cu drag Bacu. Mai aflu ca mai au loc, cu aceasta ocazie, doua "retrageri" din fotbal: Emil Marcu (portar) si nimeni altul decat viceprimarul comunei, omul cu ochi albastri ai cerului de munte, numai suflet, Viorel Dumitru, alintat de spectatori - Beu. In comentariul crainicului, acelasi inimos Cristi Anton, prind din zbor cateva nume tinere ale membrilor echipei actuale: Alexandru Rusen, Ionel Stefan, Daniel Achim, Andrei Dumitru, Nicolae Anton, Razvan Dedu, Ion Stoian... Lupta e crancena, sportiva, spectatorii la fel de insuflesiti ca si cei de demult, toti ignora cu stoicism cele aproape 36 de grade... "Echipa s-a schimbat, spectatorii au ramas parca aceiasi", reflectez urmarindu-le insufletirea. In timpul meciului mi se aduna, din adancul memoriei, numele fotbalistilor de demult care au pus suflet, efort si talent sa se nasca acest splendid stadion "comunal", care numai nocturna nu are. Parca-i vad pe atacantul Nicu Teoharie (pentru care mingia era o metafora in varful bocancului, asa cum se exprima regretatul si nelipsitul de la meci Tony Fulgeanu), pe Ion Paraschiv, zis Bolovan care venea special din Bucuresti sa joace, apoi Ion Baciu, Florea Boerescu, Gheorghe Nicolae (zis Lele), Neculai Constantin (zis Titi Babeaca), Stefan Popa (zis Sfecla), Nicolae Badea (zis Budica), Ilie Stoica (zis Ratoiul) si ... sa ma ierte cei carora le-am uitat numele, unii dintre ei plecati definitiv dintre noi. In tribuna, spectatori, ca si atunci, de toate varstele, dar mai ales copii, multi copii, echipa mica, insotind, la deschidere, pe jucatori pe teren, asa cum ii sta bine unei echipe cu blazon. "Viitorul fotbalului din Munteni-Buzau e asigurat" mi-am spus multumit. Nu mi-am propus aici sa urmaresc palmaresul echipei "Victoria" din Munteni-Buzau, stiam ca uneori a intrat si in esaloanele superioare, dar pentru orice om de buna credinta, ramane un fapt de necontestat: repet, acela ca de mai bine de 50 de ani se joaca fotbal din tot sufletul in Munteni-Buzau, lucrul cel mai important: deja este Traditie! "Eu, cand vreau sa fluier, fluier", imi vine in minte, nu stiu prin ce bizara asociatie, titlul filmului romanesc premiat la Cannes", in timp ce urmaresc pe cel sarbatorit care primeste placheta omagiala si diploma de excelenta de la primarul comunei, in aplauzele spectatorilor. A fluierat tare, cu autoritate, cu seriozitate, cu talent, incat si-a cucerit un loc meritat in lungul sir al arbitrilor romani, dar si respectul consatenilor. Mare pasiune a imprastiat in jur, de l-au urmat pana si copiii sai! Om de mare caracter - nici nu se putea altfel in fotbal - de l-a insotit, plecand de la treburile lor, o intreaga echipa de arbitri-jucatori! Excelenta ideea primarului si a consiliului comunal (au fost prezenti toti consilierii, bineinteles si prietenii mei Titi Bejgu si Nicu Tomescu) de a organiza cu toata rigoarea si seriozitatea o astfel de manifestatie! Excelenta propaganda pentru fotbal! Excelent mod de socializare a intregii comunitati! Astfel se incheie al doilea capitol al "Povestii fara sfarsit", a manifestarilor din comuna Munteni-Buzau care converg spre acel patriotism local nedesmintit si nedisimulat, esentialmente necesar pentru canalizarea energiilor acestei comunitati. Felicitari din toata inima, domnule Primar, FLORIN STAN! P.S. Din "surse" aflu ca , intr-adevar, cateva scene din filmul al carui titlu l-am preluat, s-au filmat chiar in Munteni-Buzau. TITI DAMIAN
Posted on: Fri, 09 Aug 2013 18:54:45 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015