Finalitate. Toate lucrurile ce există în lume şi nu numai, au un scop, un rezultat final. Un punct în care o dată ajunse, existenţa lor îşi atinge scopul. Am ajuns să cunoaştem o vastă paletă de astfel de existenţe, energii. Nu cunoaştem însă concluzia propiei existenţe. Scopul vieţuirii noastre. Ne-am dezvoltat ca suprem într-o lume plină de necunoscute, ajunşi în punctul în care am putea să găsim răspunsul la, probabil, cea mai importantă întrebare din întreaga noastră existenţă ca şi energie în aceast univers, ne pierdem în ... în ce? În propia distrugere. Te trezeşti dimineaţa şi-ti reiei activitatea cotidiană. Aşa cum decurge ea, normal, de o serie de ani, nimic nu deranjează acest şir de ani. Sunt crize, care vin şi trec...sunt războaie care vin şi trec, dar în final drumul nostru continuă. Ne-am omorât de ani de zile şi cataclisme au afectat întregul nostru, ca şi umanitate. Păstrăm ecoul lor în noi şi mai aproape de zilele noastre, în scrierile noastre. Şi totuşi am rezistat ca şi specie. Mai mult, am prosperat. Ca şi cum Terra nu ar fi gasit leac la boala ce-i macină corpul. Ne-am dezvoltat ca un virus, cuprinzând cu cancerul nostrul ungherele cele mai ascunse ale planetei, dezvoltând noi şi noi metode de a săpa mai adânc în corpul ce ne găzduieşte. O simbioză bolnavă între un trup şi cancerul ce-l manâncă. Nimic nu a reuşit să ne doboare. Până în acest moment. Când cancerul ajunge în culmea dezvoltării sale, distruge gazda şi în acelaşi timp îşi distruge şi propiia existenţă. Poţi spune că este un caz clar de sinucidere, daca cancerul ar avea atributul gândirii. Dar nu îl are. Oare există ceva asemănător, care în schimb deţine atributul gândirii? A, da. Noi. Am ajuns în punctul în care poţi afirma cu certitudine că ceea ce facem, nu numai că afectează corpul care ne găzduieşte, dar ne afectează propia existenţă ca şi specie. Felul în care ne comportăm, în care creştem, în care ne formăm ca şi indivizi în această societate pluriculturală este cauza determinantă a schimbărilor din jurul nostru. Noi boli, noi forme de luptă, ne macină, ne distrug, dar totuşi noi continuăm pe acelaşi drum. Spre ceea ce ar trebui să fie scopul final al existenţei noastre. Mă întreb dacă ceea ce facem - verbul „a face” care este concluzia gândului „a fi”, „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum.”, bla, bla... - ne va purta spre autodistrugere sau spre ceea ce ar trebui să fie scopul nostru final. Răspunsul ar trebui să-ţi vină într-una din zilele acelea normal. Când te trezeşti şi normala-ţi viaţă îşi începe cursul. Sper că în una din aceste zile, o întrebare îţi va încolţi în minte: „Şi totuşi, de ce mă trezesc în fiecare zi?” De ce continuăm să ne trezim, care-i scopul lucrurilor pe care le facem intr-o zi, noi ca individ, noi umanitatea ca şi sumă a acţiunilor noastre individuale? Putem spune, cu toată sinceritatea pe care ne-o oferim doar în momentele de cea mai adâncă intimitate, putem spune că ceea ce facem, ne îndreaptă, pe noi umanitatea, nu pe noi individul, spre acel scop final sau spre autodistrugere? Ne pasă oare? Eu sper că sămânţa schimbării există în noi toţi şi sper că vom avea puterea să schimbăm cursul vieţii noastre. Cred că dezvoltarea noastră fizică a ajuns în punctul în care apasă mult prea tare pe corpul acestei planete. Cred că dacă nu schimbăm modul în care ne privim existenţa, ne vom autodistruge, ne vom stinge energia din infinitatea universului. Şi dacă nu reuşim noi, cât de curând va găsi Gaya o modalitate să se apere.
Posted on: Tue, 22 Oct 2013 15:03:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015