HANSLER „Eu curg întreg în acest cîntec sfînt : Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.” Labiş I Cînd Hansler şi-a făcut simţită reîntoarcerea în oraş, hornurile fumegau deja de nişte zile bune. Unele îndoieli îl măcinau implacabil. De parcă întreg destinul său era sub auspiciile dubiului, fără de care ar trebui să dispară irevocabil ca fiinţă, dar în absenţa căruia s-ar simţi, în egală măsură inutil, existând. În minte avea demult un poem care începuse întrucîtva să se cristalizeze, însă nu ajunsese încă în stadiul de a fi memorat pe un suport. Oricare ar fi el; solitudinea îi făcea bine. atît de bine cît îi poate face unui singuratic înclinat spre deliciile de atîtea ori mai mult sinuoase decît agreabile ale literaturii în general. Purta în memorie un dialog pe care deunăzi îl avusese cu cineva pe tema dubiilor în ce priveşte orice formă de artă. Frământările nu au apărut imediat, atunci, dar mai tîrziu le resimţi sub forma unor pumnale necruţătoare în inimă. Agoniza între dorinţa de a continua şi a fi deopotrivă laş abandonându-şi drumul la mijloc. Ar fi de reţinut că Hansler avea deja o operă substanţială pînă la acea vîrstă, deci, nu se juca de-a literatura. Îşi îndreptă paşii spre un gang cu boltă întunecoasă, şi după ce parcurse o bucată bună de drum coti la un moment dat la stânga, unde dădu peste o uşă din fier vopsită verde, cu gratii meşteşugit făurite, înfăţişând un arabesc Art – Nouveau simbolizând fructul lui Bachus. Tresări; dădu să intre, dar găsi uşa inchisă cu un lacăt mare, ostil ; mai ostil decît oricare lacăt pe care îl văzuse pînă atunci. ceea ce pentru foarte mulţi, printre care şi el, însemnase un local emblematic propice artei şi boemiei, acum era în ruină. Arborii incluşi în formă de Driade în poemele lui erau acum la pământ seceraţi fără milă de uneltele docile ale oamenilor fără suflet. Mesele pe care altădată le-a întors peste cei cu care se răfuia în momentele lui de exaltare bahică, erau acum distruse, putrezite de ploaie. Scaunul distinct cu spetează lungă pe care numai el se aşeza atunci cînd venea în oraş, şi pe care toţi barmanii il ţineau într-o cămăruţă cu vechituri a grădinii – fixuri de poet – era acum aşezat deasupra unei stive de lemne, ca pentru ai aduce aminte de vremuri mai bune, pentru al desfide, şi pentru al întrista. Mai stătu foarte puţin, apoi plecă amărât. „Doamne” îşi spunea el, „nu pot crede !” dintr-o dată realul se deconstrui în mintea lui, căpătând magnitudinea unui seism; un seism din lăuntrul fiinţei, secundat de timpii armonioşi ai unei muzici celeste, acorduri din Shubert, mlădios şi atît de mângâietor ca privirile celor pe care îi îndrăgeşti în continuare şi după mult timp de la încetarea existenţei lor. Dar şi acordurile savante ale muzicii lui Enescu, sau inegalabilul Porumbescu. amintirea unor vechi, foarte vechi fotografii de familie, apoi din abisurile calde ale sufletului urcau pînă prindeau formă, împânzind totul ca o cerneală de sepie, imagini, gravuri, picturi într-un nonsens organizat. Astfel, Cenotaful lui Constamble, avea un corespondent în pustiul său sufletesc, dar şi o uluitoare asemănare cu statuia din curtea unui liceu pe lângă care locuia. Pavel pe Drumul Damascului, făcea din Caravaggio obiectul încăpăţânării de a continua sub orice formă, timpii lini dar şi furtunoşi ai concertului Imperial şi Uvertura Egmont însemnau pentru el acordurile ce îi alinau sufletul sau care îi dădeau violenţa avântului său creator, dar şi laşitatea convulsivă, dorinţa de a ajunge mai repede la capătul existenţei, dacă se poate subit, „atu” al celor prea-sensibili. Aerul tare de octombrie îi deşteptă în minte acest licăr care se succedă ameţitor de repede în sufletul său. Asta aştepta. Era declicul uneori îndelung jinduit, ca râvna vânătorilor de animale rare. Se înserase deja. Alergă într-un suflet până acasă pe o străduţă lăturalnică simţind cum galopează haotic, în interiorul său, poemul – jinduit atît. fragmente din el se derulau atît de rapid în faţa ochilor lui şi grăbia pasul tocmai pentru a nu-l uita. Nu se putea abţine totuşi să nu se îndoiască dacă îl va reţine integral până acasă, şi dacă va reuşi în timp util să nu îl uite. Avea dubii mari că va reţine starea aşa că începu să fredoneze un lied de Schubert devenit obsesiv de o perioadă în mintea lui, şi care era într-o strânsă şi nebănuită legătură cu poemul. Într-un final a ajuns. Se repezi să caute cheile în buzunarul drept, apoi în stângul, în buzunarele de la spate; într-un final le găsi în buzunarul cu fermoar de la piept. Deschise uşa cu gesturi spasmodice, o închise apoi cu zgomot. Coborî treptele scunde de lemn, desfăcu, instinctiv de pe lesa de chei pe cea potrivită, o vârî în broască şi în scurt timp pătrunse în casă, puse mîna pe clip-board. Începu să scrie la început ezitând, apoi din ce în ce mai febril, umplând nenumărate coli albe, pe care le împrăştie apoi lângă el pe covor, până ce făcu la fel şi cu următoarele. Stors de vlagă, în cele din urmă puse hârtiile deoparte, ordonându-le într-o stivă pe masa de lucru, hotărându-se, nu prea mulţumit – după ce mai aruncă o foartă scurtă privire peste ele – să le uite până când ar putea să revină asupră-le cu minte proaspătă. Îşi descheie tacticos cămaşa, se descălţă încet mai zăbovind o clipă, cu pantoful în mână şi privirea aiurea, în podea. Nu era mulţumit nici de ziua care trecuse, nici de producţiile sale literare, nici de faptul că s-a împăcat cu iubita. În definitiv, la dracu cu tot ! II A doua zi se trezi pe la prânz. Consumă ceva uşor, era o gustare frugală – pâine cu struguri şi smochine – şi un pahar plin ochi cu vin de porto. Îşi aruncă privirile peste producţiile sale literale de ieri seară, care acum îl dezamăgeau, îşi muşca buzele spasmodic în timp ce desfinţa rânduri întregi cu pixul roşu. Ceea ce, în străfulgerarea inspirată de aseară, i se părea inspiraţie pură, acum era doar amăgire pură. Totuşi reţinu câteva idei care i se păreau principale din tot ce a scris, cu gândul de a le refolosi când se va ivi cel mai apropiat prilej. Abandonă totul, se îmbrăcă, şi ieşi. În oraş întâlni câteva cunoştiinţe cu care se opri de vorbă, însă discuţiile atât de facile îl plictisiră repede, drept urmare la fel de repede se despărţii de companionii săi flecari. Nimic nu îl mai mulţumea, zădărnicia propriei existenţe, zădărnicia lucrurilor care îi erau odată dragi, şi cărora le lua cu furie apărarea, totul era acum neîndoioasă dezamăgire, sugrumându-l ca o tufă de iederă un monument funerar. După mult timp a remarcat că ceea ce lui i se părea poezie genuină, altora li se părea un simplu joc de cuvinte neînţelese, şi sofisticate pe deasupra. Drept urmare îl catalogaseră ca pe un ciudat, şi, ştiindu-i spiritul combativ, evitau orice clinciuri cu el deoarece se simţeau, cum de altfel o credea şi el, în inferioritate.Ceea ce în mintea sa era un poem fără dubii de geniu – şi-o mărturisea adeseori sieşi fără însă să o creadă vreodată – pentru ceilalţi însemna doar un poem mai izbutit decât altele pe care li le împărtăşise când aveau altă şi altă stare sufletească, şi, deci, lesnicioasă înţelegerii şi trăirii farmecului lui. Scria, zicea el, pentru iniţiaţi. Trecuseră câţiva ani în care se însingurase foarte mult, scria mai rar, dar mai scria, ba pe lângă îndeletnicirea aceasta de o viaţă, îşi găsi şi altele, e drept – doar sub formă de pasiune – făcea crochiuri în cărbune, stăpânea bine tehnica Acvaforte-ului, cocheta cu arta modelajului în lut, lucruri care credea că sunt înstare să îl ajute să se regăsească; ceea ce, numai până la un punct doar, era adevărat. barba îi crescuse şi se răsfira pe piept, umbla aiurea zile în şir, pe stradele lăturalnice, pe câmp, prin locuri marcate de decrepitudine, localuri răufamate ale locului. Deşi curat îmbrăcat, umbla adesea neîngrijit, încât nu dădeai o ceapă degerată pe el, la o primă privire. Mai şi călătorea pe te miri unde, fără să prindă rădăcini mai mult de câteva săptămâni într-un loc. o mică societate alcătuită din persona non grata îi mai deschidea din când în când uşa. La un moment dat avusese o discuţie foarte interesantă cu unul dintre puţinii confidenţi care îi mai rămăseseră la suflet. Discuţie care la un moment dat se dovedi, deşi la început nu părea, a fi crucială pentru întreaga existenţă a lui Hansler; Se numea M., şi era un idealist care şi-a dobândit redutabila cultură autodidact, şi care acum era un vântură-lume îmbătrânit în polemici fără rost cu sine, cu Dumnezeu, şi cu lumea. S-a ratat din pricina eşecurilor nenumărate pe toate planurile, el însuşi încercând să se afirme în mai multe domenii ale artei, eşuând în cele din urmă, destul de repede, ajuns la marginea prăpastiei, devenise deprimat şi se autoexclusese din toate societăţile pe care până atunci, le fregventa cu regularitate, şi nu fără o satisfacţie şi perseverenţă înverşunată, aproape convulsivă. Credea că avea un ideal, că era destinat unei meniri înalte, dar timpul care ar fi trebuit să îl dedice spiritului, şi pe care îl trata aproape cu indiferenţă, se răzbună cumplit pe el, aducându-l, nu de puţine ori în pragul unor stări care mai întotdeauna precedă ceva groaznic şi implacabil; sinuciderea sau nebunia. Dar să revenim la ale noastre. Într-o după-amiază M. îl vizită pe Hansler, acesta din urmă tocmai se pregătea să părăsească locuinţa, pentru obişnuitele-i plimbări de după-amiază. Dădură nas în nas. – Unde tot pleci, întrebă M. – parcă nu mi-ai cunoaşte tabieturile. O amîn pe altădată, haide acum înăuntru. De cum intră, M. iscodi totul cu privirea pentru că nu îşi mai vizitase demult prietenul. Rămase surprins să revadă parcă aceleaşi stive de cărţi, ca ultima oară când venise. tomuri groase înşirate peste tot, pe masa de lucru, în pat, pe fotolii şi podele, în cea mai deplină şi organizată dezordine, din care S. Ştia oricând să găsească ceea ce avea nevoie. – cum îţi mai merge, omule ? nu ai mai trecut de un car de ani. Uite că eşti viu. Începuse conversaţia Hansler. După o scurtă ezitare în care nu îl slăbi din ochi, sorbind fiecare cuvânt cu o graţie neînţeleasă, ca atunci cînd te laşi însufleţit de un poem, de o gură de vin vechi, sau de cuvintele unei foarte dragi persoane, M. răspunse amărât, parcă fără chef : – Foarte rău de la un timp, mulţumesc ! – Sincer, nu mă mir. Cât să fie de atunci ?... – Poftim ? Hansler privea departe. Într-un poem de al său vorbea despre un zid fad pe care un artist a desenat o fereastră prin care se vedea un peisaj dezolant atât prin colorit cât şi prin mesaj, copaci, o colină de pe care urlau spre cer nişte beţivi, totul sub egida culorii maro, chiar poemul era intitulat simplu: „ Colina maro”. Îşi aminti primul vers, apoi următoarele, îşi aminti până şi starea pe care o păstrase încă atît de proaspătă în minte, deşi era scris acum mulţi ani, nici el nu mai ştia cîţi, şi începea cam aşa: „Puiul de piţigoi de munte intră prin fereastră în lumea copilului părăsit. nori în formă de arcaşi nemiloşi încearcă să îl săgeteze. vechiul pendul din perete uită de timp. pe când acesta roade ca un şobolan la rădăcina lumii. Dubiile. mereu dubiile. O lume de ciment maro se vede prin deschizătura ferestrei. atât. Desenezi o fereastră unde acum o clipă era un zid. prin care urlă la cer cei beţi de vin, de pe înalta colină. Pe neaşteptate, începu să il declame nebuneşte lui M. Poemul era mai lung, dar se mulţumii cu atît cât îşi mai amintea din el în acel moment. Acesta nu păru deloc surprins, ba mai mult, îl rugă să il mai împărtăşească încă odată pentru a-l putea savura în tihnă. De această dată, rugându-l să se oprească la intervale neregulate de timp, pentru a-l putea pătrunde mai precis decât la prima audiţie. Pe măsură ce îi dădea ascultare, îşi dădu seama că îşi aminteşte mai multe amănunte din culisele scrierii acestui poem. Spre exemplu îşi aminti tot preambulul scrierii lui; că doar cu Hansler fusese în toată acea zi până în seara de toamnă timpurie în care îl fixase într-o formă durabilă. Hansler îşi opri afectarea cu care recita, şi se uită când la florile de pe pervaz, când în podea, dar când privirea îi căzu pe chipul vechiului său prieten începu : – Chiar nu îţi mai aminteşti ? M. avea pe figură un fel de exaltare, o demnitate convulsivă de maiestate, reieşea din fiecare surprindere a lui, din fiecare gest, şi asta fără a fi ostentativ. Lui Hansler i se păru că prietenul său, avea când ceva din asemănarea lui Ioan Botezătorul când a călăului său, avea ceva când dintr-un sfânt revoltat, când dintr-un Irod însetat de măcel şi glorii pieritoare. – Eram chiar cu tine când ai schiţat prima lui formă. Cum aş putea să nu îmi amintesc ? mângâie uşor o mică stivă de hârtie, şi se opri în faţa celei de deasupra. Era un text greu lizibil, scris în creion, continuat în pix şi în gel roşu, plin de tăieturi şi reveniri asupra lui pe marginile neîncăpătoare. Se chinui să descifreze ce scrie, şi nu fără o însemnată dificultate – deşi îi cunoştea destul de bine scrisul – până la urmă ceţurile se luară de pe inţeles, şi găsi scris cu litere grăbite şi lăbărţat: „Artemonion sau despre marele dubiu” văzu că poemul continuă pe mai multe foi, şi, surprins: – Când l-ai scris ? – Acum câteva luni de zile, veni răspunsul, nu la multă vreme după ce m-am reîntors în oraş. – Nu sunt deloc încîntat de stadiul în care l-am adus. Mai am foarte mult de lucru la el. Trebuie să fie diafan, să se plieze, ca apa, după structura intimă a oricăruia care îmi înţelege poezia. Caut în continuare, fără ostenire, cheia, deşi am ostenit să cred că o s-o mai găsesc. – Din câte am înţeles, poemul vorbeşte despre marile îndoieli; ale tale şi ale tuturor. Îndoieli care seamănă cu îndolierile. Ele sunt morţile noastre furibunde în fiinţă. Dar şi contrabalansul paşilor spiritului nostru înspre devenire. Asta cred. Nu înţelegi că fără ele nu poţi fi nimic ?! – Nu mai vreau să înţeleg nimic. Totul a devenit pentru mine doar dubiu. Care s-a înrădăcinat, şi care îmi smulge vlaga ca un venin de viperă ajuns la inimă. O să renunţ la tot. Poate că mi-am ales greşit calea pe care să merg. – Atunci eşti doar un laş care se dezice de tot urcuşul său, urmă M. cu ceva neîndurător în glas, şi nu îmi meriţi respectul. Adică urcuşul tău se opreşte în faţa câtorva dileme cu care nu te poţi confrunta ? şi atunci unde-i lupta ta interioară ? este ştiut că toţi oamenii de excepţie ai artelor, şi nu numai, sau confruntat cu îndoieli. Îndoieli în ce priveşte continuitatea în domeniu ales. Îndoieli în ce priveşte valoarea artistică, îndoieli în ce priveşte Pronia Cerească, îndoieli, peste tot, oricând, îndoieli. – Te rog încetează ! zise Hansler ducând mâinile la urechi de parcă vocea care îl trezea era o durere din lăuntru, pe care căuta să o înăbuşe cu un gest exterior care se dovedi a fi o amăgire. Îndoielile erau mai mari acum. Şi vocea prietenului său părea un coşmar din care nu se poate trezi pentru că îi sunt amorţite membrele. III Nu la mult timp de la plecarea lui M., Hansler îşi arse în cuptorul de la bucătărie, toate lucrări de început. Erau acolo caiete cu coperte transparente sau maronii, mâzgălite cu pastă albastră, mici carneţele, notesuri de toate tipurile, cu toate felurile de scris, de la caligrafic la neinteligibil, calofiliile vorbeau de stări sufleteşti trecute prin toată gama; de la resemnare calmă – un scris mic şi citeţ de om neîncrezător în sine până la furie ardentă şi desfidere – un scris mare, neinteligibil decât parţial, mai mult semănând cu o măzgălitură, deranjantă pentru cei care aruncau pentru prima oară o privire peste el. Îşi lăsase pentru el, totuşi o sumedenie de poeme dintre cele scrise mai recent, şi trei sau patru poeme mai vechi, printre care şi cel peste care îşi aruncă privirea bunul său prieten M. IV Nu la mult timp după moartea sa, „intruşii” năvăliră prin terfeloagele lui. Cei care îl stimau în ascuns pe când trăia, dar nu i-au arătat-o, prieteni de pahar, rataţi, linguşitori, un profesor cam ţâcnit, în fine; o liotă întreagă pătrunse în cabinetul său de creaţie cum obişnuia să-i spună Hansler, Atunci când trăia, nu singuri, evident, ci urmaţi de logodnica lui, care, cunoscându-i destul de bine din compania poetului, le dezvălui dintr-un dulap întunecos, după nenumărate stăruinţe din partea lor, ultimele creaţii ale acestuia. Nu se ştie cum, dar una dintre producţiile sale literare, despre care vorbise săptămâni în şir înaintea morţii, ajunsese pe mâna unor critici literari reputaţi în acea vreme; lungul său poem „Artemonion – sau despre înrădăcinarea dubiului” nu numai că ajunsese apreciat de toţi, dar în scurt timp ştiau pasaje importante din el şi oamenii obişnuiţi. Poemul dădu titlul cărţii lui apărute postum, sub îngrijirea lui M. şi a logodnicei lui Hansler, care la început ezitase, şi avea reţineri foarte serioase în ce priveşte sau nu, publicarea ultimelor producţii. Sub copertele violete, erau reproduse şi primul fum al hornurilor de când revenise după o lungă şedere, prin alte locuri, în vechiul burg, şi enigmatica grădină de vară, unde în verile toride ca şi în toamnele pline de rod împlinit, începuse poeme şi povestiri, care nu le dusese însă decât foarte rar, sau niciodată, până la capăt. Un poem uitat de al său pe care-l crezuse pierdut, şi care descria o admosferă hibernală, solemnă, şi care totodată vorbea ghiduş despre un iepure sălbatic, aciuat sub stratul cald şi gros de nea. Toate se regăseau acolo. Frământările sale acum nu îi mai aparţineau, ele nu se mai numeau frământări, ci adevărată plăcere pentru cei care le citeau, revenind de câte ori aveau chef deasupra paginilor, şi care nici măcar nu îşi puteau închipui, că cel care le-a scris cândva, a fost fiinţă umană ca şi ei, şi a trăit aevea. Raul BRIBETE (2010)
Posted on: Sat, 03 Aug 2013 08:30:07 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015