Homero Aridjis Gambitul calului troian În vecii vecilor un bărbat și un câine asemănător unui cal de aur; doi războinici parcă sculptați de praf; un rege și un coif în care reverberează soarele; o regină blondă captivă în spatele unui zid care înconjoară fortărețe ascuțite. În vecii vecilor o imagine vagă, fără formă definită în imaginația bărbatului; o pasăre de pradă; o grămadă de trupuri aruncate de-a valma unul peste altul, de pe care se desprinde carnea, strălucind în soare; stropi de sânge negru în vasta rețea de mușchi întunecos, pe piatră. În vecii vecilor regele inutil, ținând în mâini înfrângerea ca pe-o coroană; războinicii inutili cu sulițe și picioarele prinse în cuie pe podea; strălucirea unor spade homicide; lichidul roșu care răspunde violentei despicări, deschizându-se pe pământ ca un covor. În vecii vecilor orizontul albastru, prin care culoarea zboară ca o pasăre în flăcări; corăbii legănându-se pe ape; numele unui necunoscut rostit cu silabe rotunde, la la fel ca o suflare; moartea care se instalează ca un oaspete nelipsit în corturi, sub clopote ridate din stofă decolorată; imaginea din imaginația bărbatului ca un nor, ca o podoabă, ca un ochi câteodată fix, câteodată policrom în ceață. În vecii vecilor picioarele agile pe nisip, pielea negricioasă, sunetul opac al scutului, râsul ghicit, pasul ghicit al reginei captive acolo-n fortăreață; privirea vie a ochilor din depărtare, care, deși vagi sunt mai pătrunzători și mai aproape; dezolarea, viziunea funerară a tot ce se desface într-o clipă. În vecii vecilor câinele cu nuanțe moi de cenușiu, ca un nor, ca o pată aridă, alb în lumina care-i cade pe spate și urechi; pasărea de pradă, ca un lup al aerului, o amenințare prea rapidă, prea înaripată; pasărea de pradă care zboară peste turnul ascuțit și trasează greu în aer o urmă în L; imaginea din imaginația bărbatului; norul ca podoabă, ca ochi, ca L-ul din visul pe care cineva l-a visat în aer. În vecii vecilor calul care irumpe-n clipă cu sunete de clopot surd, cu picioarele rupte și pântecul deschis și nervii susținând intestinele ca niște plase moi; calul, în galop împiedicat pe nisipul de aur, cu toată forța agoniei împotriva obstacolelor ridicate de mila a doi războinici care-i ajută moartea cu o lovitură. În vecii vecilor câinele ca un zeu canin, cu urechile aurii înclinate ca niște semne de exclamare, agil până și-n umbra lui, până și-n nemișcare; câinele, cu ochi aproape omenești, deja fără miros pentru cei morți. În vecii vecilor întoarcerea, corăbiile care așteaptă plutind pe ape ca niște lebede-agresive, pedepsite de o soartă dușmană care le-nlănţuie la țărm, și de nemuritoarea noapte care privește și confundă de departe cerul cu marea și cu drumurile ei. În vecii vecilor carul răsturnat cu roțile-nvârtindu-se în gol și sângele-mproşcat pe fața vizitiului; regele printre noi și blonda regină captivă în turn; războinicii înveșmântați în negru care merg să lupte împotriva mâniei și vidului acestor timpuri homicide. În vecii vecilor impetuozitatea albă a bătrânului care îndeamnă doi războinici să reziste, doi războinici pe pe care frigul final și-a pus amprenta, și un tânăr să reziste unei furtuni de brațe goale. În vecii vecilor imaginea din imaginația bărbatului; norul ca o podoabă, ochi, L-ul pe care cineva l-a desenat în aer; calul care a murit cu picioarele rupte și pântecul deschis ca un grilaj sau o fereastră; războinicii care au introdus arme în disperarea lui ca într-un toc, ca într-o tolbă. În vecii vecilor războinicii decupați în peisaj de aerul care le murmură dorința de pleca, de-a ascunde umanul din pașii lor, din ochi, din tot ce-adversitatea le descoperă ca fiind un loc al morții; războinicii şiraguri cu piepturi și fețe aproape feminine în felul în care acceptă moartea. În vecii vecilor rapsodul care cântă zeului de pulbere pe care-l ridică morții-atunci când cad, sunetul greu al unui războinic care cade, nuanța violetă a gurii despicate, gâtul zvelt cu o neprevăzută vale, spinarea celui care scapă rănit de furia unui zeu, ochii celui pe care un zeu îl locuiește, noaptea care coboară ca un scut imens vestind odihnă. În vecii vecilor imaginea din imaginația bărbatului, aproape la fel de vie ca o prezență, ca o amintire: turnurile ascuțite, navele, întoarcerea, L-ul pe care se întoarce să-l deseneze pasărea de pradă; burta calului locuit de furia unui zeu, bărbații care ar vrea să plece, ascunzându-și fețele; noaptea care înlocuiește lumina cu tenebre; imaginea definită în imaginația bărbatului. În vecii vecilor timpul viitor, oroarea, măcelul și ruina; noaptea și groaza ascunsă în pupila străină; burta calului locuit de furia unui zeu; câinele fără miros lătrând la fantasmele care trec pe lângă el fără oprire; durerea clar-văzătoare, feminină, urlând precum un câine. trad. A.Tanase --------------------------------------------------------------------------------- Gambito de caballo en Troya Ad aeternam un hombre y un perro semejante a un caballo de oro; dos guerreros como esculpidos por el polvo; un rey y un yelmo donde el sol reverbera; una reina blonda cautiva tras un muro que rodea afiladas fortalezas. Ad aeternam una imagen vagarosa, que no toma forma definida en la imaginación del hombre; un ave de rapiña; un montón de cuerpos hacinados desencarnándose, resplandeciendo al sol; brotes de sangre negra en el vasto coágulo de musgo oscuro, en la piedra. Ad aeternam el rey inútil, con la derrota como una corona entre las manos; los guerreros inútiles con las lanzas y los pies clavados en el suelo; el brillo de unas cuantas espadas homicidas; el fluido rojo que responde a la súbita escisión, abriéndose sobre la tierra como un tapete. Ad aeternam el horizonte azul, en el que vuela el color como un ave encendida; las naves meciéndose en el agua; el nombre de algún desconocido dicho gradualmente con sílabas rotundas, pero igual que un soplo; la muerte que acampa como un huésped de rigor bajo las tiendas, bajo arrugadas campanas de paño desteñido; la imagen en la imaginación del hombre como una nube, como un abalorio, como un ojo a veces fijo, a veces policromo entre la bruma. Ad aeternam los ágiles pies sobre la arena, la piel curtida, el sonido opaco del escudo, la adivinada risa, el paso adivinado de la reina cautiva allá en la fortaleza; la vivida mirada de los ojos lejanos que imprecisos son más agudos y están más próximos; la desolación, la visión funeral de todo aquello que en un minuto se deshace. Ad aeternam el perro lentamente gris, casi una nube, casi una mancha árida, blanco por el roce de la luz sobre sus orejas y su lomo; el ave de rapiña, casi un lobo del aire, una amenaza demasiado rápida, demasiado alada; el ave de rapiña que vuela sobre la afilada torre y traza en el aire duramente una L; la imagen en la imaginación del hombre; la nube como abalorio, como ojo, como L que el sueño de alguien ha soñado en el aire. Ad aeternam el caballo que irrumpe en el instante con sonidos de campana sorda, con las patas rotas y el vientre abierto y los nervios sosteniendo los intestinos como blandas rejas; el caballo, en difícil huida sobre la arena de oro, con la fuerza de la agonía contra los filos de la piedad de dos guerreros que asisten a su muerte con un tajo. Ad aeternam el perro como un dios canino, con las orejas doradas inclinadas como puntas de consternación, ágil hasta en su sombra, hasta en su inmovilidad; el perro, con ojos casi humanos, y sin olfato ya para los muertos. Ad aeternam el regreso, las naves que esperan meciéndose en el agua como agresivos cisnes, castigados por un hado adverso que los ata a la orilla, y por la noche inmortal que mira y confunde desde lejos el cielo con el mar y sus caminos. Ad aeternam el volcado carro con las ruedas girando y la astilla de sangre en la cara del auriga; el rey entre nosotros y la blonda reina cautiva en la torre; los guerreros vestidos de oscuro que emergen a la furia y al nunca más de este tiempo homicida. Ad aeternam el brío blanco del anciano que arenga a dos guerreros arañados por el último frío, lo mismo que a un joven que resiste un viento de desnudos brazos. Ad aeternam la imagen en la imaginación del hombre; la nube como abalorio, como ojo, como L que alguien trazó en el aire; el caballo que murió con las patas rotas y el vientre abierto como reja o ventana; los guerreros que introdujeron los filos en su desesperación como a una funda, como a una aljaba. Ad aeternam los guerreros recortados en el paisaje por el aire musitando en su interior deseos de irse, de ocultar lo humano de sus pasos, de sus ojos, y de todo aquello que la adversidad descubre como sitio mortal; los guerreros que ensartan pechos y rostros casi femeninos en su manera de aceptar la muerte. Ad aeternam el rapsoda que canta al dios de polvo que levantan los muertos al caer, el pesado sonido de un guerrero que cae, el tinte violeta de la boca hendida, el esbelto cuello con un hueco imprevisto, la espalda del que escapa herido por la cólera de un dios, los ojos del que se queda habitado por un dios, la noche que desciende como un gran escudo anunciando reposo. Ad aeternam la imagen en la imaginación del hombre, casi ya viva como una presencia, como un recuerdo; las torres afiladas, las naves, el regreso, la L que vuelve a trazar el ave de rapiña; el vientre del caballo, los hombres que quisieran irse, ocultar sus rostros; la noche que reemplaza la luz con tinieblas; la imagen definida en la imaginación del hombre. Ad aeternam el tiempo por venir, el horror, la matanza y la ruina; la noche y el terror en la pupila ajena; el vientre del caballo habitado por la cólera de un dios; el perro sin olfato ladrando a fantasmas incesantes que pasan a su lado; el dolor vidente y femenino aullando como un perro.
Posted on: Tue, 15 Oct 2013 13:43:50 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015