IONEL BOTA Sânzienele, sărbătoarea lumirii celor tineri. De la metafora cercului depurificator la trinitatea simbolului ascensional Sânzienele sunt sărbătoare populară, florală, câmpenească, scrie R. Vulcănescu. Iar în alt spaţiu cultural-geografic, H.-G. Gadamer a încercat să ne explice cum ruralitatea, condiţie a voluntarismelor spiritului european, a infuzat irevocabil conştiinţa omului modern.1 Filosofia poporală restructurează, însă, din practica unui cotidian rural necorupt de urgenţele civilizaţiei actuale, statutele unei festivităţi cu o paradigmă: nunta, nuntirea, lumirea. O dublă metamorfoză se exercită în derularea secvenţelor din festivitatea Sânzienelor. Spiritul sărbătorii, enunţiativ, duce simbolicile soarelui şi lunii din lumină în întuneric. În crepusculul metaforei, apoi, exprimarea actorilor ceremonialului, de la aprinderea focurilor la confecţionarea cununiţelor, dobândeşte un caracter denunţiativ. Sunt aspectele care încarcă de mesaje interpretarea specializată. În Iscroni (Valea Jiului de Vest), o femeie însărcinată şi un tânăr dintr-o căsnicie încheiată cu un an în urmă, ies la semănat „în holdă”, pe lună plină, asistaţi de grupul de fete şi băieţi care participă la întreg ceremonialul legat de Sărbătoarea Sânzienelor.2 Miza ritualică trimite la străvechime iar recuzita şi întreg decorul spectacolului sugerează un mit agrar, al fertilităţii. Tinerii, băieţi şi fete, sunt actorii unui ritual de în-credinţare, în-creştinare, în sensul viitoarei lor lumiri prin nuntire. Este, aceasta, o în-credinţare dar şi explicaţia gestului că ei îşi încredinţează, unul altuia, destinul. În satele din Bistriţa, în timp ce rotesc faclele, băieţii chiuiesc: „du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună, / să le crească floarea floare, / galbenă mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă în cunune, / le pună la pălărie / struţuri pentru cununie (…).” Lui Mircea Eliade, cum comenta cineva, astfel de scenarii îi evocau întoarcerea tineretului la sacralitatea cosmică,a naturii.3 În Băbeni (Vâlcea), după aratul noaptea, pe lună plină, în zorii dimineţii, are loc o horă ritualică, „la stâlp”, în bătătura, odinioară, a primăriei.4 La momârlanii din Dealu Babii-Vulcan (Valea Jiului de Vest, Hunedoara), cununiţa din sânziană albă, Galium mollugo L, sugerează ataşamentul celor doi tineri pentru a grăbi încropirea viitoarei familii. Conotaţia, aşadar, este una de simbol întemeietor în vechile tratate de etnobotanică sau, poate, mai devreme, de la articolele şi studiile lui Simeon Mangiuca încoace.5 Focul depurificator intermediază înţelesul cel nou, al schimbului între lumi. Omul oficiază propria „weltbezug”, raportarea la lume. De aceea, feciorii aprind ruguri. În Paroşeni-Jiu şi Dupăcocs-Lupeni, în Depresiunea Petroşani, tinerii momârlani alcătuiesc rugul din mesteceni pitici tăiaţi cu un an în urmă, acum uscaţi.6 În Ciclova Română (Caraş-Severin) obiceiul faclelor în cerc, simbolizând prin rotirea în mîinile feciorilor drumul soarelui spre întâlnirea cu luna, a dispărut.7 În Lechinţa de Bistriţa, esenţa ritualului o reprezintă tocmai „explicarea” unei întâmplări miraculoase, în versuri, invocând îmbunarea Sânzienelor. Un rost asemănător e translat în „utilităţile” bisericilor de brazi.8 În Bogata de Mureş, comunităţile româneşti au în zorii zilei de Sânziene obiceiul fetelor de măritat de a pleca, în grup, de la casele lor spre locul de horă, purtând în mâini spice de grâu iar la brâu seceri cu tăişul întrerupt, „seceri cu dinţi.” 9 Supravieţuirea cutumei asigură sensul şi justificarea existenţei unei comunităţi. Plierea contrariilor, un lucru în contrariul său, soarele apus în promisiunea răsăritului lunii, reprezintă un tip de pervertire a mitului străvechi. Totul e un nonsens în afara cercului. Iar motivul, tema cercului, discul solar, discul selenar nasc auxilii. Floarea galbenă a Sânzienelor are petale dispuse în temeiul circularităţii, cununiţa e împletită circular, pălăria junilor este lucrată aşişderi. În Bărbăteni, pe Valea Jiului de Vest, între Lupeni şi Uricani, o prescură din aluat copt în vatră în ajunul Sânzienelor, imită împletitura cununiţei. Apoi, la prânzul zilei de 24 iunie, pe Valea Mierleasa, în preajma bisericii, momârlanii organizează un concurs între ştafete de tineri care-şi transmit pe etape, până la finiş, prescura. Cei care sosesc primii la intrarea în biserică, unde-i felicită preotul şi elita comunităţii, vor fi privilegiaţii acelui an până la 24 iunie din următorul. Între altele, ei sunt pe tot parcursul acelui an mesagerii noilor „aeptări”, însoţiri de logodnă sau de cununie.10 Pentru actorii feciori ai acestui ritual, natura, spiritul naturii este confidentul. Identitatea individului se pliază pe aceea colectivă, a comunităţii. Intrarea în lume, în comunitatea cu regulile ei este un moment crucial, o ceremonie a ursitei. „Cununile neursite” inspiră, în conştiinţa poporală, necurăţia unui suflet, urâtul. În satele bistriţene, R. Vulcănescu găsea aceste versuri: „Du-te lună, vino soare, / Că tragem la-nsurătoare. / Cununile neursite / zac sub hornuri azv’rlite. / Pânî-n miezi cu steagu-n frunte / trec ficiorii după slute, / c-alde alea nedirese / nu vor să fie mirese.” Ceremonia poate fi antipodul, remediul, curăţia, purificarea prin focurile rituale.11 Deificarea atitudinală e o consacrare în discursul şi limbajele actorilor din desfăşurările ritualului de la Sărbătoarea Sânzienelor. Un vast simposion noţional colaborează la angrenajul ludic al unei capodopere de exerciţiu spiritual poporal. Zânele bune, zâne agreste dar şi silvestre, cum nota R. Vulcănescu sunt „moştenitoarele” cultului marilor traversări de la moarte la înviere/renaştere, de la noviciatul vieţii la măritiş/însurătoare. În alt punct cardinal de cultură poporală europeană, legenda lui Tristan şi a Isoldei reitera importanţa morţii care dă sens iubirii.12 Ritul denaturează cronologia, deformează timpul. Dar ideea fertilităţii lasă deschisă povestea, subliniază continuitatea. Nuntirea întăreşte, între cutume, conştiinţa identitară a comunităţii: „Boabele să le răstească, / până-n toamnă să nuntească.” Într-o altă cultură etnică, Hölderlin vorbea de pârguirea cântecului într-un presupus scenariu liric naţional.13 În Dâlja Mică (Petroşani, Valea Jiului de Vest, Hunedoara), înainte cu nouă zile de Sărbătoarea Sânzienelor, femeile au interdicţie la plăcerile dragostei. Avem, deci, un rit sublimat, al fertilităţii şi al virtuţilor familiale.14 R. Vulcănescu sugera, corect, o interferare ritualică între două ceremonialuri, cu rădăcini în mentalul poporal străvechi, Sânzienele şi Drăgaica. Iar cultul Drăgaica vine să se suprapună, în feudalismul timpuriu, peste întreg ritualul Sânzienelor, cu care parţial s-ar cufunda. La autori medievali oripilaţi de poveştile despre misteriosul Orient european, ştirile despre o practică a ritualului de 24 iunie s-au confundat cu ceea ce ei ştiau despre mitul „diavolului însurat”, fondat pe cutume din zona Saint-Martin de Tours.15 În vechimi, în luna august, a doua sărbătoare anuală în cinstea zeiţei Ceres, după cea din aprilie, face trimitere la bucuriile rodului, la recoltă. Ceremonia are ca moment triumfant încununarea zeiţei cu bunurile recoltei, de către o procesiune de femei, în veşminte albe, încoronate cu o cununiţă din spice de grâu, femei care s-au abţinut nouă zile de la plăcerile dragostei. Ceremonialul ţinea şi la noi de reestetizări ale spiritului, cu reluări în individualismele (om/creaţie) ale literaturii culte.16 În Ţibăneşti (Vaslui), fetele poartă şi la brâu sânziene dar şi la sân, gesticulaţie ceremonială arătând un sincretism de ritualuri antice, de suprapuneri mitic-tematice, în care cotidianul agrar dar şi cultul fertilităţii, simbolici melopeic-magice dar şi reprezentări ale optimismului vieţii sub protecţia zeităţilor varii, au găsit cale comună de reiterare în spectacolul etnografic modern.17 În cronica vieţii se scrie, în răboj, judecata vremii. Evocarea feminităţii are un aspect imperativ-afectiv iar peţitul e un act de maturitate identitară. În Bistriţa-Năsăud sentimentul plenar este al iniţierii. Din mit în real, conotaţia traversării depăşeşte alegoricul ca şi o întârziere voită a căderii finale a cortinei într-un spectacol de sincronizare ceremonial-viaţă: „Hai, frumoaselor, ce staţi, / zâne vreţi să rămâneaţi, / că venim după peţit / până nu v-aţi răzgândit.” 18 În Stăneşti (Gorj), se joacă „în Zăvoi” o horă în tăcere. Un mit empiric a sedus de veacuri comunitatea fiindcă, în documente medievale, hora aceasta era jucată muteşte doar de fetele purtând pe cap cununiţa de Sânziene dar feciorii se întreceau în chiuituri.19 Sânzienele sunt, zice R. Vulcănescu, reprezentări mitice ale vegetaţiei, interpretare corectă în sensul în care Tiberiu Graur numea între izvoarele recuperărilor scenariului folcloric participanţii, cuvântul, gestul, timpul şi spaţiul.20 Acum, un astfel de scenariu evocând cultul vestalic şi rituri ale protecţiei, fecundităţii agrare, procesiuni, sacrificii şi jocuri populare din cadrul arhaicei sărbători din cursul lunii aprilie, Cerealia, cu remanenţe în multe culturi continentale.21 În molozul memoriei, extazul contemplativ manifest în desfăşurările ceremonialului agrar s-a estompat şi, cu siguranţă la începuturile evului mediu, a dobândit o latură a violenţei mimate. În Hondol (Hunedoara), în dimineaţa sărbătorii, în drum spre holda satului, grupurile de feciori simulează o încăierare cu secerile.22 „Realitatea” ceremonialului e estetizată. În Bistriţa-Năsăud, textul insistă pe fizionomii. „Purificarea”, limpezirea sunt datorii spirituale iar versurile tinerilor au o ţinută fulgurant-sarcastică: „Toate slutele-s grăbite, / toate vor să se mărite/ cu-alde unii dintre noi, / feciori mândri, vai de noi!/că la nuntă ştim hori, / la praznice ştim prânzi/ şi la dragoşti şi mai şi.” La şvabii Banatului, restituirea unui scenariu al cutumei ţine de o strategie marcând o etapă a vieţii.23 Urcuşul (în munte) şi coborâşul (în sat) al fetelor se întâmplă, totuşi, într-o sferă a mijlocirii, în vecinătatea mitului. Zvârlind cununiţele pe case, fecioarele vor ca acestea să rămână agăţate şi de hornul casei în care sălăşluiesc feciorii iubiţi, în anul menit organizându-se apoi nunta. Hornul, coşul, hogeacul ne trimite la aspectele inspirate din vechile erotogonii, la centaurii libidinoşi, la inorog (unicorn, licornă). În Zbughiţeşti (Argeş), feciorii caselor ale căror hornuri agăţaseră cununiţe scoteau boii la un soi de procesiune pe uliţele satului până în curtea bisericii unde fata trebuia să-şi recunoască, desigur, cununiţa atârnând în coarnele animalului.24 O astfel de defilare ceremonială are loc şi în satele din podişul transilvan. În Bistriţa, dimineaţa de 24 iunie e rezervată cetelor de feciori cu „struţuri de sânziene la pălărie”, fiecare arătând hornul casei unde a rămas agăţată de horn o cununiţă aruncată de fecioara iubită. În Vest, în Bretagne, cum citeam în Balta Diavolului, a lui George Sand, trimisul mirelui, peţitorul şef, se numeşte bazvalan, purtător de cunună (ramură de grozamă) dăruită de fată, anterior, mirelui iar acum adusă îndărăt, prin mesagerul aceluia.25 „Tălmăcirea” acelei reveniri a fetelor din munte, după împletirea cununiţelor, diferă de la o regiune la alta. În Iacobini (Gurahonţ, Arad), ceata dubaşilor anunţă evenimentul ca pe o re-dobândire a dreptului de a participa la treburile obştii, de a lua decizii alături de partea feminină, matură, din comunitate.26 În Ormindea (Hunedoara), revenirea şi reintegrarea fetelor în comunitate este precedată de un dialog între „numită” (una din fete e desemnată de celelalte să le reprezinte) şi grupul femeilor măritate.27 Fetele încalcă un tabu, ele ies din cerc (comunitatea) şi urcă la deal sau în munte. Urcuşul fetelor nu înseamnă, însă, înstrăinare. Ele sunt aduse într-un model de trinitate, triunghiul cu vârful în sus, motivul ascensional, dealul, muntele. Acolo împletesc cununiţe, simbolici ale recuperării lor în cercul comunităţii, prin reducţie, în cercul familiei. În Dobriţa (Gorj) se spune că, revenind din Munte, fetele „dau fuga în sat”.28 În Arefu (Argeş), fetele se refugiază sub protecţia zânelor bune într-o peşteră, pe un promontoriu deasupra localităţii, împletesc cununiţele şi aşteaptă să treacă miezul nopţii ca să revină şi să le arunce pe casele în care locuiesc tinere gata de măritiş.29 Sub specia scenariului, are loc ceea ce specialistul numeşte creaţia complexă a trăsăturilor situaţionale, oralitatea creaţiei rurale substituind un sentiment al refuzului ontogenetic în favoarea simbolicii.30 Ionel Bota Note: 1. R. VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G. GADAMER, L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi, 1991, p. 76-79 2. Informaţie de teren, 1969 3. Vezi la R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; M. V. CHIVU, Mircea Eliade: Întâlnirea cu sacrul, în „Observatorul Cultural”, nr. 138, 15-21 octombrie 2004, p. 26 4. Informaţie de teren, 1978 5. Informaţie de teren, 1969; Vezi şi la Al. BORZA, Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, 1968; V. BUTURĂ, Enciclopedia de etnobotanică românească, Bucureşti, 1979 6. Informaţie de teren, 1966; Informaţie de teren, 1970 7. Informaţie de teren, 1982 8. Cf. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; Idem, Biserica de brazi, în „Albina”, C, nr. 1, ianuarie 1997, p. 11 9. Informaţie de teren, 1975 10. Relatarea colegului nostru Ion Mogoş din Mierleasa-Bărbăteni, iunie 1972 11. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; focuri de ritual, chiar în ultima săptămână din iunie, se mai practică în Europa şi azi, în Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Tirolul Austriei precum în Brabant, Hainaut, Grand Halleux, Morlanwelz, Ecternach. 12. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; Y. PERROUL, Patimile după Tristan, traducere de P. Spânu, în „Timpul”, Iaşi, III, nr. 9, septembrie 2002, p. 18-19 13. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; ŞT. AUGUSTIN-DOINAŞ, Oximoronul iubirii, clipa eternă, în „Arca”, XIII, nr. 1-2-3 (142-143-144), 2002, p. 23 14. Informaţie de teren, 1969 15. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; o carte o va edita F. Giunti, la 1549 iar puţin după el, L. Doni, la 1551. 16. D. TUDOR, Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982, p. 181-187; R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; P. CONSTANTINESCU, Estetica individualistă, în „Kalende”, I, nr. 5, martie 1929, p. 148-152 17. Informaţie de teren, 1983 18. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; sau motivul Lenore, comentat cândva la Gheorghe Vrabie. 19. Informaţie de teren, 1968 20. R. VULCĂNESCU, op. cit. p. 489; T. GRAUR, Pentru păstrarea purităţii izvoarelor, în „Tribuna”, XXX, nr. 50(1564), 11 decembrie 1986, p. 6 21. Ibidem; P. BRUNEL, Précis de littérature comparée, Paris, Pressse Universitaire de France, 1989, p. 37-38 22. Informaţie de teren, 1974 23. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; L. GAGA, Identitate şi diferenţiere spirituală în strategia matrimonială, II, în „Orizont”, nr. 32, 12 august 1988, p. 6 24. Informaţie de teren, 1968 25. Cf. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; G. SAND, Apendice, în volumul G. SAND, Balta Diavolului, traducere de Cl. Voinescu, Bucureşti, Editura Univers, 1974 26. Informaţie de teren, 1991 27. Informaţie de teren, 1974 28. Însemnarea învăţătorului Nicolae Săvulescu, „dascălul Nicolae”, din vara 1966 29. Informaţie de teren, 1975 30. Cf. M. POP, Caracterul formalizat al creaţiei orale, în „Secolul XX”, 20, 5, 1967 /din volumul Ionel BOTA, Cartea Sânzienelor. Tradiţii, ritualuri, cutume la cumpăna dintre lumi/
Posted on: Thu, 20 Jun 2013 04:23:53 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015