IUBIREA FAŢĂ DE OAMENI ŞI LUME Acum e ianuarie 1996. Mă uit pe geam la crengile pomilor pudrate cu zăpadă şi-mi revin înminte evenimentele ultimelor luni. Aşadar, am scris cartea a doua. Prin ea am mers maideparte încercând să-mi dezvolt concepţia. În cartea întâi totul era foarte simplu: existăagresivitate, există boală. Am scăpat de agresivitate, a dispărut şi boala. În cartea a doua amîncercat să aflu de unde vine agresivitatea. În cele din urmă am ajuns la următoarea concluzie:sistemul incorect al priorităţilor generează agresivitate. Ataşamentul prea puternic faţă de valoriletelurice, dorinţa de a face din acestea ţelul şi sensul vieţii, au dus inevitabil la acumularea deagresivitate. Asta înseamnă că pe Dumnezeu trebuie să-1 iubim mai mult decât orice este pământesc. După aceea mi-am dat seama că descoperirile mele nu constituiau o noutate. Toateastea puteau fi găsite în Biblie. Şi nu numai în Biblie, dar şi în scrierile filozofice indiene sespunea acelaşi lucru. Un ataşament prea mare de teluric generează pasiuni, iar pasiunile duc la boală. Am înţeles că merg pe un drum care a mai fost parcurs înaintea mea, dar întrucât nu eramdependent de nici un fel de izvoare şi nu respingeam nici un fel de cercetare, puteam săînaintez. Islamismul, creştinismul, iudaismul, au apărut mai târziu comparativ cu religia şifilozofia indiană. Aveam senzaţia că depăşind momentele cheie ale acestor religii,generalizându-le, nu numai că mă voi apropia de religia şi filozofia indiană, dar voi fi nevoit sămă ocup de practicile spirituale. Dar înainte de asta trebuia să înţeleg, din perspectiva propriului meu sistem, de ce în mitologia indiană Dumnezeu este creatorul, de ce acest Universeste declarat iluzie şi de ce n-are sens să-1 iubeşti. Realitatea mă împingea într-acolo mult mairepede decât credeam. Când încheiam cartea a doua, sistemul meu de reprezentare a lumii s-amodificat brusc. Ştiam exact, şi am demonstrat-o pe sute de cazuri, că valorile pământeşti nu-sDumnezeu şi nu te poţi închina la ele. Însă pentru mine Spiritualul şi Dumnezeu se contopeauîntr-unui singur. Printr-un efort chinuitor de reconsiderare a sensurilor, am reuşit să previn odramă ce s-ar fi putut derula într-un viitor apropiat. S-a dovedit că valorile spirituale nu potconstitui nici ele ţelul şi sensul vieţii. Când sufletul se ataşează de acestea, agresivitatearăbufneşte mai puternic şi pe arii mai întinse. Am reuşit să introduc această corectare în cartea adoua şi eram convins că acest lucru e suficient, că acum cursa demenţială poate înceta şicâţiva ani de aici înainte, îi voi putea dedica cercetărilor libere. Mai mult, apăruse o temăinteresantă legată de factorul timp. Simţeam că în spatele acestuia se ascund multe. Ce este acela timp? De ce el este indisolubil legat de spaţiu şi de materie? Timpul esteîntotdeauna exprimat prin durată. Înseamnă că este în legătură cu particularităţile spaţiului.Dacă spaţiul l-am comprima într-un punct, se va comprima într-un punct şi materia, iar atuncise va comprima şi se va opri şi timpul. Materia, spaţiul, sunt grupări informaţionale constante.Rezultă că prin concentrarea spaţiului şi a materiei se condensează şi informaţia. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte însă, condensarea informaţiei trebuie să ducă la concentrarea spaţiului şila oprirea timpului. Cu cât este mai mare densitatea informaţiei, cu atât mai lent trebuie să curgătimpul. Omul, ca sistem informaţional, poate influenţa caracteristicile spaţial-temporale din jurul său. Dacă am urmări particularităţile acţiunii timpului asupra funcţiilor organismului umanşi conexiunea inversă, am putea atinge noi adevăruri. Prin urmare trebuie să începem cu unlucru elementar: să vedem ce accelerează şi ce încetineşte îmbătrânirea omului. Este un faptarhicunoscut că o suferinţă puternică poate determina o îmbătrânire bruscă, în consecinţă,incapacitatea de a depăşi un stres accelerează procesele temporare şi se pare că accelerareatimpului este recunoscută fără nici un fel de dubii ca un fapt nefavorabil, însă eu îmi amintesco discuţie interesantă cu o fată: „Când sunt pusă în faţa unei situaţii periculoase şi mă tem deceva, îmi accelerez în interiorul meu timpul, şi atunci îmi este mult mai uşor să controlezsituaţia, dar în asemenea cazuri îmi vine ciclul cu câteva zile mai devreme.” Mi-am amintit căîn situaţiile critice, la mulţi oameni are loc accelerarea proceselor interne şi totul pare cădecurge cu încetineală. Adeseori acest lucru te ajută să-ţi salvezi viaţa. În acelaşi timp însă,am observat că, în cazul încălcării legilor superioare omul începe să îmbătrânească mairepede. Dacă se manifestă agresivitate împotriva timpului, accelerarea îmbătrânirii decurgefoarte rapid şi este însoţită de boli. Regretul pentru trecut este o agresiune directă în raport cutimpul şi duce la boli din cele mai grave. Teama de viitor, la fel. Dar agresivitatea interioară nuduce în mod obligatoriu la o îmbătrânire rapidă. Nu există în acest caz o relaţie direct S.N. LAZAREV
Posted on: Sat, 13 Jul 2013 03:34:24 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015