Ieri legat întâmplărle lui alaltăieri, a fost o zi crucială a vieții pe care o străbat pe lumea asta. Stau cu acest „mare” în palme și minte și mă strădui să-i dau formă. Dimineața, acum, cel atât de strălucitor și nemăsurat înainte de a deveni „cândva”, mă scol și văd că am rămas același în formă și ani. Undeva, ca și cum n-ar fi destui prieteni cărora să le împărtășesc cele ce simt, mi se face dor de Iași, de Ieșii care, dincolo de bezna anilor lumină care mă despart de el și tinerețe, a rămas ca o inimă secretă care îmi ține în brațe melancolia și îmi leagănă visele să adoarmă dimineața, când mă trezesc și devin din nou Călătorul prin clipele Nefiindului uimitor care e Viitorul. Mi-a s-a făcut dor de toți cei care nu mai sunt, de cei care sunt dar pe care depărtarea îi ține în nevăzut. Mi s-a făcut dor de îmbărțișările celor mai frumoase și pline de iubire femei de pe fața pământului ăsta, pe care le-am lăsat acolo cu o nerușinare pe care o iau ca unul din marile păcate. Lor, prieteni și iubite, le dedic aceaste repostări, pe care le fac din toată inima: 1. „Sa te îndrăgostești în Copou... ... atunci când lumea s-a întomnat și frunzele anilor nu se mai regăsesc una lângă alta. Sub cer soarele pâlpâie ca o caprioară alungată de lupii iernii spre înaltul înfrigurat al nesfârșirii. Să te plimbi la braț cu un suflet unde totul tace și așteptă un cuvânt de la tine spre a prinde viață... ... să treci strada în care tramvaiele s-au dus la culcare iar tu îți însoțești singurătatea cu becurile în care insomnia mai pâlpâie nehotărâtă... ... să privești cum se zgribulește piela de la imperceptibila adiere dinaintea mângîierii... și să lași în sânge toată povestea pe care ți-o spune ființa de lângă tine, într-un sărut... ... să te uiți la Eminescu, ca la un părinte cu care dai nas în nas exact când nu e momentul... ... să te îndrăgostești în Copou, și să pleci în lume lăsând în urmă o mare de clipe în care fericirea înoată veselă, neștiind că tu, uituc, vei lua cu tine malul către care ea dorea să ajungă… ” „Azi despre Ioanid Romanescu Ioanid îmi dadea telefon si dispaream de acasa. Unii fug de acasă la femei. Și la Ieșii acelor ani aveai după ce sa fugi, că tare faine erau mândrele din Copou. Dar eram cuminte! Fugeam să joc șah cu Ioanid. El vorbea peste timpul meu de gândire, eu peste al lui. Prieteni... nu-i așa? Ioanid, cosmosul e lângă noi, Prin noi, rece, încălzit de frumusețea gândului, Cristal coborând în incadescența cuvintelor. Ioanid, filosofia a fost, matematica vine, Versul tău rămâne! Faci remiză cu Neantul, Mai ei câte o victorie de la Eternitate, Numai de pierdut nu știi să pierzi, De asta îți vorbesc peste timpul tău de gândire De dincolo: Poate îmi răspunzi! ................. Mai jos un poem din marele poet care este, dincolo de trecerea trupului, Ioanid Romanescu: XXXIX Asemeni eroului ce nu are unde să se întoarcă, m-am înstrăinat cândva de mine însumi dar ce este gloria mai mult decât ceea ce ne închipuim despre ea? Și la ce folosește celui care o deține? Chiar în divină strălucire, Proiecția îndepărtată a eului meu Cum te-ar salva din suferință? Sunt firav pentru că am dăruit forță Flămând și însetat pentru că am salvat vieți, Orb pentru că drumul știindu-l A trebuit să merg în fruntea celorlalți prin furtună (din volumul Orpheus pe care îl scria pe vremea când jucam șah cu el) Dacă găsiți postarea de azi cam lungă îmi cer scuze dar când mi-e dor, mi-e dor fără măsură.
Posted on: Tue, 29 Oct 2013 05:50:43 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015