Ieri, mi s-a dărâmat un vis măreţ, visul dragostei, cândva puternic şi foarte optimist. Pe cât de greu l-am construit în timp, atât de uşor a fost abandonat de el, de omul drag; El, un om simplu, asemeni celor care se joacă uşor cu sentimentele oamenilor, fără nici o prejudecată. M-am consolat cu gânduri pozitive impuse, foarte greu, spunându-mi că dragoste cu sila nu se poate şi că orice sfârşit este un nou început, dar… Dar, în naivitatea mea, nu înţeleg totuşi uşurinţa cu care unii oamenii aruncă în coşul uitării toate sentimentele frumoase adunate cu migală în timp, dărâmâd fortăreaţa dragostei fără nici o remuşcare, din motive cum nu se poate mai mărunte. Ştiu bine, că orice început are şi un sfârşit, sau că din prea multă dragoste se naşte involuntar gelozia, ura… dar maturitatea sau conştiinţa oamenilor, nu mai ajută chiar la nimeni şi la nimic ? dar prietenia? numitorul comun al atâtor ani petrecuţi împreună, nu mai are nici o valoare ? O! câte nu ar mai fi de spus pe această temă, atunci când bat clopotele de adio în cetatea dragostei, în turnul amintirilor ei şi cum mai lacrimează inima de durerea despărţirii de cel drag. Dar, ce să faci ? te poţi împotrivi destinului ? capriciilor lui, nici vorbă… Voi trece si eu peste greul prag al despărţirii, cum a trecut şi trece toată lumea, mi-am zis, probabil este o probă necesară destinului omenesc, dar voi trece frumos, să nu dărâm nimic din zidul amintirilor dragi, doar nu sunt singura fiinţă care a trecut prin furcile caudine ale dragostei. Păcat, că oamenii în loc să-şi imunizeze reciproc sentimentele pentru a fi mai fericiţi în viaţă şi le îndreaptă latent pe terenul comparaţiilor false. Apoi, după ruptura legământului creştin, când se trezesc la realitate, e prea târziu, cioburile dragostei nu mai pot fi lipite fără să nu se simtă cicatricele suferinţelor trecute şi li se rătăcesc iluziile în care au crezut, de nu mai ştiu ce vor cu adevărat. Dar, probabil, că numai rănile sufletului reuşesc să înţelepţească oamenii cu adevărat, să-i apropie mai mult de Dumnezeu, scopul suprem al spiritului omenesc, păcat doar, că încrederea odată pierdută, este foarte greu de recuperat, iar cetatea dragostei odată lovită în orgoliul ei, va sta mult timp cu jaluzalele încrederii lăsate în jos. Timpul, vindecă rănile, dar cu ce preţ? Unde dragoste nu e, fericirea este o imitaţie. Oamenii răniţi din iubire îşi refac în timp viaţa sentimentală, aşa cum furnicile îşi reconstruiesc furnicarul dărâmat de pasul rău, dar teama de a nu fi răniti din nou, v-a mocnii tot timpul vieţii, iar în turnul dragostei, redobândite oarecum, clopotele fericirii vor bate mult mai prudent, ca să nu trezească fantomele amintirilor rănite, ascunse voit. Bat clopotele în turnul amintirilor, În turnul vieţii, Dar ce minunat ar fi, ca ecoul lor să fie Divin.
Posted on: Mon, 04 Nov 2013 09:07:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015