Indeobste credem – in mod eronat – ca bancile sunt intermediari financiari, intrucit : (i) atrag depozite de la populatie si de la firme si (ii) plaseaza acesti bani cu dobinda, prin creditare, populatiei si firmelor. Asa ceva ne forteaza sa credem, spre exemplu, BNR, prin vocile sale cele mai autorizate - guvernatorul si purtatorul de cuvint al guvernatorului. Un intermediar propriu-zis intre deponenti si imprumutati ar face un singur lucru : ceea ce ar detine de la si pentru deponenti ar repune in circulatie cu titlu de imprumut cu dobinda, care ar urma sa se restituie in timp de catre imprumutat, dobinda asigurind atit remuneratia capitalului atras de la deponenti, cit si profitul bancii; intrucit scadenta la depozite poate fi imediata (depozitele de bani la institutiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denuntate oricind, cu consecinta ca banca trebuie sa restituie imediat deponentilor sumele depuse), in timp ce scadenta imprumuturilor este aminata, ca sa poata restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui sa aiba rezerve proprii de lichidati, in cantitati suficiente pentru a face fata acestui decalaj in timp. Dar bancile moderne nu functioneaza asa. Bancile nu doar intermediaza intre cei ce detin lichidati si cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie; atunci cind dau credite, bancile nu au obligatia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetara data cu imprumut, bancile nu sunt obligate sa detina fonduri proprii (rezerve) de aceeasi valoare, ci doar o fractiune din aceasta valoare. Este ceea ce se numeste, indeobste, rezerva fractionara. Restul banilor dati cu imprumut sunt creati de banca. Acesti bani nu pre-exista in rezervele bancii fata de momentul creditului (banca nu ii are), dar se regasesc in conturile imprumutatului dupa acest moment. Cum este posibil acest adevarat act de magie? Prin utilizarea ingredientului magic al increderii, o incredere sustinuta sau chiar impusa de stat, prin monopolul pe care il acorda bancilor pentru activitatea de banking. Aceasta incredere in banci, sustinuta (leveraged) de stat si de bancile centrale, se tranforma in bani in exact momentul acordarii imprumutului, adica in momentul in care imprumutatului ii este “permis” sa-si constituie depozite sau conturi curente echivalente cu acesti “bani” luati cu imprumut de la banca. Banca Angliei si Federal Reserve of New York afiseaza si acum pe paginile lor de internet afirmatii de acest gen : “atunci cind bancile acorda credite, ele creeaza depozite aditionale, pentru cei care imprumuta bani”; “cind o firma imprumuta bani de la o banca si isi plaseaza acesti bani intr-un depozit, bilantul bancii creste fara sa fie afectate rezervele sale”. Actul juridic al imprumutului se transforma in bani, fara sa aiba realitate economica anterioara. Asadar: (i) bancile isi creeaza rezerve prin insasi actul creditarii, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului sa pre-existe creditarii ; (ii) bancile creeaza bani din crearea de datorii; acestia sunt banii-datorie, care nu exista decit in masura in care exista ingredientul magic al increderii; cu cit ne imprumutam mai mult, cu atit mai multi bani-datorie sunt creati de banci si cu atit mai mult avem “nevoie” de ele; (iii) nu doar ca bancile sunt prea mari pentru a esua (to big to fail), dar ele sunt prea “necesare” pentru a disparea. A da cu imprumut bani pe care nu ii ai este un incredibil privilegiu pe care il detin si il exercita doar bancile : e vorba de un monopol legal. Camatarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodata acest privilegiu si nici nu il vor avea. Shylock, negustorul evreu din Negutatorul din Venetia de W. Shakespeare, personaj care se ocupa cu atit de hulitul imprumut cu dobinda, practica acest “sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care ii detinea inainte de momentul magic al imprumutarii. Oricit de odioasa ni s-ar parea “garantia” impusa imprumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock imprumuta din bani proprii, pe care ii avea inainte de a-i da cu imprumut. Bancile, in schimb, executa casele reale ale unor oameni reali nu pentru a recupera banii deponentilor, ci pentru a recupera acesti bani-datorie, bani magici care exista doar pentru ca exista actul juridic al imprumutului. Asta trebuie sa stie analistii financiari ai spuselor ale dlui guvernator, acesti farisei care trebuie sa se nasca din nou. Increderea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creeaza bani din nimic, este aurul alchimistilor. Daca vom observa ca activitatea de banca s-a creat si consolidat de Cavalerii Templieri (calugarii-razboinici forjati de cruciade acum 800 de ani) vom putea intelege de ce sensul cuvintului “incredere” este atit de similar sensului cuvintului “credinta”. De altfel, radacina celor doua cuvinte este aceeasi : cred. Creditul ipotecar (mortgage) este acel imprumut care se acorda de catre banci clientilor lor de retail pentru cumpararea sau, dupa caz, construirea de case. Este un credit pe termen lung sau foarte lung (10-30 de ani), pentru care se platesc rate tot timpul vietii imprumutatului. Imprumutatul este, practic, dependent de banca pe toata perioada creditului, intrucit, in caz de neplata (default), banca “prescrie” imediat ipoteca, adica intra in posesia casei, evacuindu-l imediat pe debitor (foreclosure). Intr-o anumita masura, si banca este dependenta de imprumutati, intrucit orice schimbari importante in viata si sursele de finantare ale imprumutatilor determina dificultati in incasarea ratelor si dobinzilor, adica riscuri de pierdere pentru banca. Dincolo de dependenta reciproca dintre banci si imprumutati exista securitizarea ipotecilor : mai multe astfel de “produse” sunt impachetate in portofolii care se pun in circulatie pe pietele financiare sub forma de instrumente financiare derivate. Banca vinde astfel ipotecile si, in consecinta, nu mai are legatura juridica initiala cu debitorul. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizeaza ipotecile, ratele platite de imprumutat nu mai ajung la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, avind la dispozitie lichiditatile rezultate din circularizarea ipotecilor, băncile pot acorda mai multe credite, chiar cu mai multă uşurinţă decit s-ar crede, deoarece le ramine indiferent faptul dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. De aici au aparut asa-numitele credite ipotecare sub-prime, care inseamna credite cu dobinzi real-negative (debitorul nu plateste dobinzi sau chiar primeste de la banca sume cu titlu de facilitati). Au putut fi imprumutati, astfel, si simpli particulari care nu aveau surse de finantare ale rambursarii imprumutului, fiind din start faliti. S-au putut crea, astfel, mai multi bani-datorie. Singura “sursa” de finantare a acestor datorii a fost, pina in 2008, iluzia cresterii continue a valorii imobilelor. Banii – datorie au creat si alimentat fara oprire iluzia prosperitatii consumatorilor, a statului si a comunitatilor locale, care se imprumuta la banci si, in acelasi timp, devin controlabili prin indatorare. Acesti bani – datorie sunt si la originea iluziei cresterii economice prin credite si prin consum. Democratia luxului si dreptul de a se indatora (ridicat de unii juristi un pic cam exaltati la rangul de “drept al omului”) provin, la fel, din aceasta magie a increderii impusa sau sustinuta de stat. Luxul pe datorie este, in sine, o formulare oximoronica, intrucit luxul este ceea ce isi permite cel cu bani sau cu avere in exces; iar datoria nu e un drept, ci o obligatie. Este elementar ca cel ce se indatoreaza trebuie sa restituie imprumutul sau sa dea ceva in schimb : o parte din veniturile sale viitoare si – implicit – o parte din viitorul sau, casa sa, libertatea si independenta sa, propriul suflet (ca in Faust). Ba chiar hainele si incaltamintea proprii… In Maestrul si Margareta (de Mihail Bulgakov), un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala, pentru un spectacol de magie. Curioasa, lumea astepta sa vada ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland si ciudatii sai asistenti (dintre care unul era un motan vorbitor si se numea Behemot), autori de multe alte ispravi bizare. Si da, surprizele se tin lant : asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol atintit in sus; din tavan incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor; cei mai multi spectatori isi indeasa bani in buzunare si in genti; femeile sunt invitate sa isi aleaga din vitrine haine, pantofi si genti in stil parizian –dernier model, cu conditia sa isi abandoneze propriile haine, pantofi si genti; acestea se conformeaza; se trezesc imbracate in haine foarte scumpe si elegante, incaltate cu pantofi la moda si dotate cu genti de tip parizian – dernier model. Asta e partea de surpriza placuta. Caci la iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere, iar hainele, incaltarile si gentile cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca doamnele in cauza ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in neglije sau chiar in pielea goala. Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit in strada, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva sau manipulata subtil), actul de magie nu era posibil. La finalul cartii , Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana. Socant este sa alaturi aceasta dezvaluire de la finalul cartii lui Bulgakov afirmatiei unui anume Timothy O’Brien, publicata in New York Times, in 2009 : „creditele derivate sunt [...] jucariile favorite ale Diavolului” .
Posted on: Thu, 03 Oct 2013 08:06:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015