Informatii FC Barcelona: FC Barcelona, cunoscut de asemenea și ca Barcelona sau mai ales ca Barça, este un club de fotbal cu sediul în Barcelona, Catalonia, Spania. Fondat în 1899 de un grup de fotbaliști elvețieni, britanici și catalani conduși de Joan Gamper, clubul a devenit un simbol al culturii catalane și al naționalismului catalan, mottoul său fiind prin urmare „Barça este mai mult decât un club” (catalană: FC Barcelona - Més que un club). Imnul oficial al Barcelonei este „Cant del Barça”, scris de Jaume Picas și Josep Maria Espinàs.[1] Spre deosebire de multe alte cluburi, suporterii dețin și conduc Barcelona. Este al doilea cel mai bogat club de fotbal în ceea ce privește veniturile, având o cifră de afaceri anuală de 450 milioane €.[2] FC Barcelona are o îndelungată rivalitate cu Real Madrid, meciurile disputate între cele două echipe fiind cunoscute sub numele de „El Clásico”. Istorie: Echipa fanion a orașului Barcelona, Català FC, a fost înființată în apropierea sălii de sport Tolosa de către Jaume Vila, având scopul declarat de a promova sportul local. Acest club a refuzat integrarea tânărului entuziast al fotbalului Hans Gamper, datorită faptului că nu era catalan. Reacția lui Gamper la acest refuz a fost crearea clubului FC Barcelona pe 29 noiembrie 1899, împreună cu un grup de tineri englezi, un canadian și câțiva barcelonezi. Pe lângă secția de fotbal, în cadrul clubului și-au desfășurat activitatea și alte sporturi (baschet, handbal, hochei pe iarbă, rugby, baseball, patina artistic, volei, fotbal în sală, ciclism, hochei pe gheață).[3] Fondarea: FC Barcelona în 1903 La 22 octombrie 1899 Gamper a făcut o reclamă în Los Deports declarându-și dorința de a forma un club de fotbal. Din răspunsul pozitiv primit s-a stabilit o întâlnire la Gimanasio Sole pe 29 noiembrie. Unsprezece jucători au participat: Gualteri Wild, Lluís dOssó, Bartomeu Terradas, Otto Kunzle, Otto Maier, Enric Ducal, Pere Cabot, Carles Pujol, Josep Llobet, John Parsons și William Parsons. Astfel s-a născut Foot-Ball Club Barcelona.[4] Mai multe alte cluburi de fotbal spaniole, cele mai notabile fiind Real Madrid și Athletic Bilbao aveau, de asemenea, fondatori britanici și datorită acestui fapt și-au adoptat nume în stilul englezesc. Legenda spune că Gamper a ales culorile legendare ale clubului, azulgrana, după FC Basel, fostul său club. Însă alte echipe elvețiene pentru care Gamper jucase, cea a cantonului său natal din Zurich și Școala Comercială a Croitorilor în Crosby, Merseyside au fost creditate și au pretins a fi sursa de inspirație. Campionat de Catalunya: FC Barcelona era doar unul din mai multe cluburi de fotbal care s-au ridicat în Catalonia în jurul acestei perioade. Printre altele au fost și Palamós CF, cel mai vechi club al Catalonia, fondat în 1898, Català SC (1899), Hispania AC (1900) și Sociedad Espanola de Football. În curând se adunaseră destule echipe pentru a organiza o ligă și în decembrie 1900 Alfons Macaya, președintele lui Hispania AC a oferit un trofeu. Copa Macaya a evoluat în cele din urmă în Campionat de Catalunya. Acesta a fost prima ligă campionat jucată vreodată în Spania. FC Barcelona a câștigat primul lor trofeu în 1901, adjudecându-și Copa Macaya.Subsecvent au câștigat Campionat de Catalunya de alte 20 de ori înainte ca acesta să fie desființat în 1940. În 1902 clubul a jucat și prima finală a Copa del Rey, pierzând în fața Clubului Vizcaya cu 2-1.[5] Anii Gamper: În 1908 Joan Gamper a devenit președintele clubului pentru prima oară. Subsecvent, a deținut această poziție în cinci ocazii distincte (1908-1909, 1910-1912, 1917-1919, 1921-1923 și 1924-1925), stând timp de 25 ani la cârma echipei. Realizarea sa principală ca președinte a fost asigurarea unui stadion propriu și a unor venituri stabile pentru Barca.[6] Până în 1909 echipa juca în diferite stadioane, niciunul dintre ele neaparținând clubului. La 14 martie 1909, stadionul Carrer Industria de 6,000 de locuri și-a deschis ușile. În 1922 clubul s-a mutat într-o casă nouă la Les Corts.[7] Acesta avea inițial capacitatea de 30,000 de locuri, fiind extins mai târziu la un impresionant 60,000.[8] Tot Gamper a introdus și jucători legendari precum Alcántara, Zamora și Samitier. Aceștia au ajutat clubul în dominarea atât a Championat de Catalunya, cât și a Copa del Rey, câștigând primul campionat La Liga în 1929. Criza și războiul civil: Criza începută la sfârșitul anilor 1920 s-a înrăutățit după ce soldații lui Franco au bombardat sediul principal al clubului. După aceste evenimente, clubul a fost forțat în a-și schimba numele în Club de Futbol Barcelona, și-a îndepărtat porțiunea catalană din steag și a numit un președinte deschis față de regimul lui Franco. Rivalitatea cu Real Madrid a fost inițiată de către climatul politic din timpul regimului lui Franco. Cum drapelul și limba catalană au fost interzise, FC Barcelona a devenit simbolul unic al naționalismului catalan. Barcelona a început să-și îmbunătățească jocul în anii 1950. Evoluția clubului a fost oprită din prisma intervenției guvernului în achiziționarea lui Alfredo Di Stefano. Conducerea clubului a demisionat în semn de protest față de aranjamentul absurd prin care Barcelona și rivalii Real Madrid ar fi trebui să „împartă” acest jucător. Această problema s-a născut din prisma faptului că ambele cluburi au crezut că au semnat cu Di Stefano, însă cu cluburi diferite, unul dintre ele era cel care deținea contractul său, iar celălalt era clubul unde acesta era împrumutat. Înțelegerea s-a deteriorat, Di Stefano devenind jucătorul lui Real - fapt privit de marea majoritate drept favor guvernamental față de acest club. Kubala: Până la jumătatea anilor 1940 clubul a început să se recupereze din problemele sale, care conduseră aproape de desființarea sa. Jucători precum César, Ramallets, și Velasco au câștigat Prima divizie la cincisprezece ani după prima și unica victorie în această competiție. Odată cu calmarea divergențelor politice, stilul în care fotbalul era jucat și titlurile pe care acesta le aducea a dus la stabilizarea statutului financiar, în timp ce tot mai multe persoane deveneau membri. În 1950, la club a venit unul dintre cei mai importanți antrenori ai săi din istorie, Ladislau Kubala. În timpul primilor ani de la venirea sa, echipa a câștigat aproape fiecare competiție în care a jucat, iar atacanții de atunci, César, Basora, și însuși Kubala sunt amintiți și astăzi. Camp Nou: În 1957, Camp Nou și-a deschis porțile pentru marele public. Este adecvat să se țină în vizor că proiectul a fost susținut personal de către însuși Generalul Franco, care a aprobat o extrem de generoasă apreciere a statului privind locația unde stadionul urma să fie construit, îngrijindu-se astfel de finanțarea acțiunii. Cu o capacitate de până la 90,000 de spectatori, Camp Nou este unul dintre cele mai mari stadioane din lume. Din păcate, la câțiva ani după inaugurare, titlurile s-au rărit, fiind în număr de doar trei în timpul anilor 1960. Dar chiar și atunci clubul nu s-a oprit din evoluție, câștigând putere economică și socială în fiecare an. Spre deosebire de deceniul anilor 1950, când Real Madrid a fost capabil să împiedice în mod scandalos transferul starului argentinian Alfredo Di Stefano la FC Barcelona, legenda olandeză Johan Cruyff a semnat un contract cu acest club în 1973. Stilul său electric de joc, rapid și inteligent, nu ar fi putut fi mai bine apreciat de către fani. Până și suma record de £922,300 plătită de FC Barcelona pentru semnătura sa părea nimic după înfrângerea lui Real Madrid cu 5-0 în Santiago Bernabéu (stadion) propria lor arenă și câștigarea ligii. Până în anul următor clubul avea 70,000 membri, devenind astfel unul dintre cele mai puternice din lume. Echipa de vis: Josep Lluís Núñez a devenit președintele lui FC Barcelona în 1978, conducând clubul într-o perioadă de creștere socială și economică neprecedată. Superstarul argentinian Diego Maradona a semnat pentru un onorariu record de la Boca Juniors. Problemele din afara sportului ale președintelui clubului au dus la transferul său la SSC Napoli. Surprinzător, echipa s-a îmbunătățit și fără starul său, odată cu revoluționarea jocului său prin tacticile de pressing aduse de antrenorul englez Terry Venables. Zeci de titluri au fost câștigate mai departe, nu doar în domeniul fotbalistic, acordându-se astfel atenție și altor sporturi. Între anii 1990 și 1994, Echipa de vis a lui Johan Cruyff, jucând un sistem de Fotbal total, a câștigat patru titluri de campioană a ligii consecutive și pentru prima oară în istorie Liga Campionilor UEFA (1992). 11 trofee au fost câștigate în timpul domniei lui Cruyff ca antrenor. Sfârșitul anilor 1990: Bobby Robson a preluat conducerea clubului pentru un singur sezon în 96-97; l-a recrutat pe Ronaldo de la PSV Eindhoven (fostul său club) și a adus o Cupă a Cupelor și o Cupă a Regelui. Interesant este că l-a adus și pe viitorul antrenor al lui Porto și Chelsea, José Mourinho la acest club. Mourinho îl ajuta la acea vreme pe Robson în sarcinile de antrenament și era responsabilul cu traducerile conferințelor de presă la care participa Robson. În ciuda câștigării a trei trofee în acel sezon, Robson a rămas numai un sezon, tacticile sale defensive fiind inacceptabile pentru fanii exigenți ai Barcelonei. Chiar înainte de finalul sezonului lui Robson clubul căzuse deja în acord cu faimosul manager olandez Louis van Gaal. În ciuda pierderii lui Ronaldo la Internazionale Milano, Rivaldo s-a alăturat echipei și Barcelona a câștigat de două ori Liga Spaniolă. În ciuda marelor rezultate în campionatul intern, Barcelona nu a fost capabilă să câștige Liga Campionilor. În urma criticilor puternice aduse de fani, după trei sezoane, în 2000, van Gaal a demisionat. Anii de tulburare: Joan Gaspart a fost ales ca succesorul lui Josep Lluis Nuñez în 2000. Norocul nu i-a surâs încă de la începutul președenției sale, căpitanul lui Barça semnând cu rivalii de-o viață Real Madrid în ziua alegerii sale. Consolarea fanilor nu era o slujbă ușoară, iar reacția noii administrații n-a făcut decât să agraveze situația. Cheltuielile nesăbuite făcute de Gaspart au dus clubul într-o criză financiară. Prezidarea lui Gaspart a fost marcată de schimbări frecvente de antrenori, fiecare dintre aceștia dorind să aducă jucători la alegerea lor la club. Multe talente au fost aduse la club în acești 3 ani, dar puține dintre acestea au primit șansa de a reuși. Absența unei victorii importante și lipsa de interes a jucătorilor a făcut presiunea socială de nesuportat, forțându-l să demisioneze în 2003. O comisie temporară a preluat conducerea până la alegerea președintelui actual Joan Laporta în același an. Revenirea: Departamentul de marketing al clubului și-a stabilit strategia în jurul lui Ronaldinho.[9] Fișier:The six Barça cups .jpg Cele șase trofee câștigate de Barcelona în 2009. Joan Laporta s-a dovedit o alegere mai bună pentru FC Barcelona. Odată cu venirea sa și cele ale superstarului Ronaldinho și a fostului internațional olandez Frank Rijkaard ca manager (care era, de fapt, a treia variantă a lui Laporta, după Ronald Koeman de la Ajax și Guus Hiddink de la PSV Eindhoven) printre altele, noul stil de administrare a readus succes la club. Datoriile masive moștenite s-au redus și doar o mică parte din jucătorii crescuți în echipa care nu a reușit să câștige un titlu important în cinci ani au rămas la echipă. În sezonul 2003/2004 Barcelona a avut o revenire de formă spectaculoasă, terminând pe locul doi, după ce fusese în prealabil la coada clasamentului o parte îndelungată a sezonului. Motivul pentru care Barcelona nu a reușit chiar câștigarea campionatului a fost pentru că revenirea s-a petrecut prea târziu. În sezonul 2004/2005, Barcelona a condus clasamentul din prima până în ultima etapă, adjudecându-și al șaptesprezecelea titlu de campioană a Spaniei la 14 mai 2005 și a șasea Supercupă a Spaniei la 20 august 2005. În ciuda ieșirii din cursa pentru Liga Campionilor în mâinile lui Chelsea, suporterii și jucătorii asemenea încep să creadă într-o a treia eră de aur. Pe 17 mai 2006, Barcelona a reușit să câștige finala Ligii Campionilor în fața echipei engleze Arsenal F.C.. Sezonul 2007-08 s-a încheiat fără niciun titlu,Barça terminând pe locul trei în La Liga și a fost învinsă în semifinala Ligii Campionilor de Manchester United cu scorul de 1-0. Simboluri Culori: Tricou in culorile tradiționale albastru și grena Există diverse versiuni referitoare la originea și la motivul alegerii culorilor care au îmbrăcat de-a lungul istoriei legendele Barcelonei. Versiunea cea mai logică arată că cel care a ales culorile a fost chiar fondatorul clubului Joan Gamper. De fapt s-a dovedit că în prima partidă jucată de Gamper în Barcelona, chiar înainte de fondarea clubului, acesta a purtat o șapcă albastru cu grena. Până de curând, se credea că au fost folosite culorile echipei FC Basel, echipă la care se credea că a jucat Gamper. Câteva speculații istorice spun că albastrul și grena vin de la culorile stemei cantonului elevțian Ticino, locul unde locuia sora lui Gamper, Rosa. Altă istorie care a circulat susținea că alegerea culorilor îl are ca și inițiator pe unul dintre participanții la întâlnirea fondatorilor FC Barcelona extrateresti care avea un creion cu capăt dublu cu ambele culori. Acesta ar fi propus ca albastru și grena să fie culorile clubului. O a patra versiune situează originea în faptul că mama unuia dintre primii jucători, Dna. Comamala, a împărțit eșarfe albastre jucătorilor, lucru care ar fi indus mai târziu ideea culorilor albastru și grena. De curând, o noua ipoteză a apărut care sugerează faptul că originea culorilor este de fapt în sudul Germaniei, mai exact la Heidenheim an der Brenz, locul nașterii lui Otto Maier, unul dintre fondatorii clubului. În primii 10 ani, tricoul era jumătate albastru, jumătate grena, având culorile mânecilor inversate, în timp ce șortul era alb, deși există o dovadă a unui joc în care șortul era închis la culoare. În sezonul 1909-1910 au fost introduse dungile albastre și grena pe tricou. În 1913, șortul a devenit negru, apoi după șapte ani albastru, cu mici variații privind grosimea și numărul dungilor de pe tricou și cu mici diferențe legate de intensitatea și nuanța culorilor albastru și grena. În primii ani, clubul a folosit tricouri jumătate albastre, jumătate grena pentru ca mai apoi să se impună dungile verticale a căror grosime a variat destul de mult de-a lungul istoriei. Numai echipele de baschet, rugby și atletism au purtat la un moment dat tricouri cu dungi verticale. Pentru a sărbători centenarul, prima echipă de fotbal a folosit un echipament similar cu primul echipament, jumătate albastru, jumătate grena. Șortul, alb până în 1913, a fost înlocuit cu cel negru. Din anii ’20 până în prezent, echipamentul a conținut șort albastru. Această tradiție a fost întreruptă în sezonul 2005-2006, când albastrul a fost înlocuit cu grena.
Posted on: Thu, 07 Nov 2013 07:49:35 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015