LEGITIMA APARARE* februarie 25th, 2011 Dan I. Noţiunea şi caracterizare Potrivit art. 44 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Se cunoaşte că, viaţa, integritatea corporală, libertatea, sănătatea, avutul oamenilor sunt apărate prin incriminarea acelor acţiuni care le aduc atingere. Persoana umană este, deci, apărată preventiv de orice violare a dreptului său prin incriminarea tuturor faptelor ce ar putea-o leza, iar în cazul în care este ameninţată ea poate recurge la sprijinul autorităţii de stat pentru înlăturarea pericolului ivit. Sunt însă situaţii excepţionale în care o persoană este victima unei şi când, în faţa unui pericol iminent, lipsită de posibilitatea de a face apel la intervenţia autorităţilor, nu are alt mijloc pentru evitarea vătămării sale decât săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Legiuitorul a ţinut cont de această realitate obiectivă şi de aceea a considerat că vinovăţia, potrivit legii penale, este exclusă în toate cazurile în care făptuitorul, deşi acţionează cu conştiinţă şi voinţă, o face sub presiunea unei constrângeri. Necesitatea care determină recurgerea la apărare învederează că riposta celui atacat nu urmăreşte prejudicierea unor valori protejate de lege. Rezultă că, în mod logic, nu se poate concepe ca acţiunea întreprinsă pentru împiedicarea unui act injust să fie apreciată ca prezentând pericol social, deşi ea prezintă un pericol material, fizic. II. Condiţiile legitimei apărări Condiţiile care, potrivit art. 44 Cod penal, trebuie să fie îndeplinite pentru ca să existe legitima apărare sunt: condiţii privitoare la atac şi, pe de altă parte, privitoare la apărare. Condiţii privitoare la atac a) să existe un act de atac, adică o acţiune sau inacţiune, socialmente periculoasă, dezlănţuită de agresor. Exista atac atât în cazul unei comportări activ agresive (ex. O persoană îndreaptă cuţitul spre o altă persoană cu intenţia de a o răni sau ucide), cât şi în cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. O persoană care având în îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit prescripţiei medicale, cu intenţia de a provoca moartea); b) atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin mijloace fizice şi este îndreptat contra existenţei fizice a unor valori sociale, ca: viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia, precum şi împotriva unui interes obştesc. Există de pildă atac material în situaţia în care un cetăţean surprinde în flagrant o persoană care încearcă să sustragă un bun, să evadeze, să comită un omor, iar în momentul în care acţionează pentru imobilizarea ei infractorul foloseşte forţa braţelor sau scoate o armă cu care acţionează asupra persoanei respective. Nu există atac material în cazul agresiunilor morale, astfel încât persoanele insultate ori calomniate sau funcţionarul ultragiat prin cuvinte sau gesturi nu pot invoca legitima apărare dacă folosesc acte de violenţă. Este de subliniat că atacul trebuie să provină întotdeauna de la persoana fizică. Dacă acesta provine de la un animal, suntem în prezenţa stării de necesitate, care şi ea constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (art. 45 Cod penal). c) atacul să fie direct. Manifestarea materială a agresorului trebuie să fie îndreptată către o anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit. Atacul este direct şi în cazul când, deşi sub aspectul fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acţiune agresivă anume această valoare. De pildă, agresorul a început să taie cablul care susţine schela pe care lucrează un zidar, punând în primejdie viaţa acestuia. d) atacul să fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care-l poate produce s-a şi ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului rezultă deci din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care ameninţă valoarea socială atacată. Într-un caz, victima se găsea în faza scoaterii cuţitului, la o anumită distanţă de autor, spaţiul dintre ei fiind separat printr-un gard. Se schiţa deci intenţia de atac, care nu devenise încă iminent şi, cu atât mai puţin actual, între atac şi pericolul grav ce l-ar fi creat existând un interval de timp care făcea numai posibil acest pericol. Că este aşa o demonstrează împrejurarea că acest interval de timp a fost suficient pentru ca autorul să se înarmeze cu un par, să intre pe poartă şi să lovească victima. Când durata intervalului de timp dintre începerea atacului şi ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindcă el nu lasă loc unui pericol prezent, ci creează numai posibilitatea unui pericol care s-ar putea produce ulterior. La caracterizarea atacului ca imediat va trebui să se ţină seama de toate datele concrete ale cazului şi în special de natura şi intensitatea atacului, de întârzierea şi gravitatea pericolului, de posibilităţile existente pentru paralizarea atacului. Dacă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului, reacţia făptuitorului are caracterul unei riposte, şi nu al unei apărări necesare, aşa încât fapta respectivă constituie infracţiune. e) atacul să fie injust. Este injust atacul care nu are niciun temei juridic legal sau de fapt – care să permită sau să justifice această comportare. Atacul este just când legea admite recurgerea la comportarea care este socotită drept atac. De pildă, este justă deoarece este legală măsura reţinerii unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Atacul este injust chiar dacă acţiunea agresivă vine din partea unui organ oficial, dar care îşi exercită în mod vădit abuziv atribuţiile de serviciu. Împotriva unui atac dezlânţuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă cel ce ripostează cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului şi deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu putea înlătura acest pericol. Dacă cel ce face apărarea nu cunoaşte starea de iresponsabil al agresorului, el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă. În acest caz, legitima apărare va veni în concurs şi cu eroarea de fapt. f) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Pentru motivarea acţiunii de apărare, legea impune condiţia ca atacul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori interesului obştesc. De exemplu, se va considera ca se pune în pericol grav viaţa unei persoane, dacă agresorul acţionează asupra acesteia cu un cuţit în scopul de a-i suprima viaţa. Orice, acţiune împotriva agresorului într-o asemenea împrejurare va fi considerată legitimă apărare. Existenţa pericolului grav se apreciază în funcţie de natura atacului. De obiectivul acestuia, de condiţiile personale ale celui care a săvârşit fapta în apărare şi de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea unei stări de reală constrângere. Atacul îndreptat împotriva unui interes obştesc jusitifică o apărare legitimă. Interesul obştesc poate consta într-o stare, situaţie, relaţie, activitate ce interesează o organizaţie obştească. Condiţii privitoare la apărare a) Acţiunea de apărare să se materializeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când aceste forme ale infracţiunii sunt pedepsite) sau a infracţiunii consumate. În consecinţă, legitima apărare nu poate fi invocată în cazul altor fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil, etc. b) Acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act de apărare este necesar dacă el se desfăşoară între anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârşirii actului de apărare, limita necesităţii este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfăşurare, subzistă şi necesitatea înlăturării lui. În cazul în care acţiunea de apărare are ca scop înlăturarea actului de atac în pregătire sau răzbunarea unui atac consumat, ea se consideră a fi lipsă de necesitate. Într-un caz s-a hotărât că dezarmând vicitma de toporul cu care aceasta îl ataca – adică punând-o în situaţia de a nu mai repeta atacul – şi lovind-o, apoi, cu acelaşi topor, făptuitorul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 44 Cod penal. Rezultă din cele ce preced că acţiunea de apărare trebuie să se desfăşoare între limitele iminenţei şi consumării atacului. c) Apărarea să se desfăşoare în limitele proporţionalităţii atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când împotrivirea sau rezistenţa individului ar fi putut să fie înlăturată prin nijloace mai uşoare, mai puţin violente. Deci legea cere ca reacţia să fie proporţională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalenţă între fapta săvârşită în apărare şi atacul care a condus la necesitatea unei apărări. O regulă care să stabilească unde se termină proporţia şi unde începe disproporţia între apărare şi atac nu există şi nici nu se poate formula de principiu. De obicei însă, se au în vedere mijloacele folosite, împrejurările în care s-a desfăşurat fapta, forţa fizică a combatanţilor, etc., aprecieri care se fac posterior momentului săvârşirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili în ce măsură fapta săvârşită a fost pe măsura gravităţii atacului. Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este disproporţionat de gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări, constituind un exces de apărare. În legea noastră penală se face distincţie între excesul de apărare jusitifcat, care este asimilat cu legitima apărare şi excesul scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanţă atenuantă. Potrivit dispoziţiei din art. 44, alin. (3) Cod penal, este considerată în legitimă apărare şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale rezultă că depăşirea limitelor legitimei apărări presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru existenţa legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit atacul din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima atacului, de exemplu agresorul este înarmat cu un topor. Excesul scuzabil, spre deosebire de cel jusitificat, desemnează acea ripostă exagerată care nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, mânie, revoltă în faţa violenţei nejustificate. Din această cauză legea nu asimilează excesul scuzabil cu legitima apărare, dar prevede că depăşirea limitelor legitmei apărări constituie o circumstanţă atenuantă (art. 73, lit. a Cod penal). III. Efectele legitimei apărări Fapta comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune, deoarece îi lipseşte o trăsătură esenţială a acesteia, şi anume vinovăţia. Fiind înlăturată vinovăţia, datorită stării de constrângere creată prin declanşare, faptei îi lipseşte şi pericolul social în înţelesul legii penale. Potrivt art. 346 Cod pr. Pen., instanţa de judecată poate obliga pe făptuitor şi la repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reţinerii ca temei a încetării procesului penal a vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, potrivit principiilor stabilite de legea civilă. BIBLIOGRAFIE 1. Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi – Drept penal şi procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; 2. V. Ionescu – Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
Posted on: Fri, 26 Jul 2013 05:33:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015