Liberalismul este în primul rând o doctrina, o doctrina destul de veche care se sprijina în fond pe liberul arbitru si care, cum sublinia Hayek, este singura garanta a unui comportament politic coerent. Este totodata drept ca termenul de libertate este foarte greu de definit. Auls Gellus – cunoscutul gramatician roman – spunea despre libertate: “Toata lumea vorbeste despre ea, însa nimeni nu stie despre ce e vorba”. Si cu toate acestea, conceptul de libertate a devenit esential; el ocupa, scria Toqueville, în lumea politica ca si atmosfera în lumea fizica. Gasim o forma de liberalism politic si în antichitate. Ea era însa definita numai la nivelul cetatii. Aproape toti istoricii sînt de acord sa considere liberalismil european îsi are radacinile în Magna Carta, întocmita în Anglia veacului al XIII-lea si mai târziu în marea efervescenta social-economica a Rinascimento-ului florentin din Quatrocento. Un rol important l-a avut si Refoma protestanta continuata de mercantilismul secolelor XVI-XVIII în contextul caruia Fenelon definea preliberalismul aristocratic ,iar J. Locke, Hobbes, Montesquieu, J.-J. Rousseau si altii formulau bazele filozofice ale doctrinei liberale care determina dezvoltarea burgheziei si apoi constituirea capitalismului si aparitia aceea ce M. Flamand numea homo oeconomicus. Doctrina liberala se contureaza teoretic gratie mai ales lui S. Mill, A. Smith, T. Malthus si D. Ricardo si duce în final la triumful liberalismului din secolul XIX cu marile sale realizari (în special S.U.A.), dar si cu derapajele inevitabile spre un liberalism extrem în care se promoveaza disparitia totala a statului sau în care sunt adoptate principiile anarhismului sau egotismului unui Max Stirner. La noi zorile gândirii liberale se arata sub forma unui palid curent ce se iveste sub primele domnii fanariote si se dezvolta ulterior sub influenta enciclopedismului francez si chiar a fourerismului ajungând la începutul secolului al XIX-lea pâna la orientarile stângiste naive ale lui Tudor Vladimirescu sau la exagerarile falansteriene ale lui Manolache Balaceanu. Aceasta gândire capata o pondere mai marcata datorita tinerilor boieri aflati la studiu la Paris si influentati, printe altii Marele Orient al Frantei, de Lamartine si J. Michelet, tineri care au realizat tumultul din 1848, adevarata “Revolutie în giubea si cu colpac”, cum îi placea sa o numeasca Vlad Georgescu. Miscarea liberala româna se contureaza mai substantial printre exilatii de la ’48, sub puternica înrâurire a lui Napoleon III, capatând si o puternica coloratura nationalista. Importanta ei s-a vazu în perioada Divanurilor ad-hoc si a luptei pentru Unire si apoi sub Al. I. Cuza. Tot ea a contribuit la înlaturarea regimului totalitar instaurat de camarila lui Cuza. Toata lumea este de acord sa situeze începuturile – stricto sensu – ale liberalismului în România odata cu înfiintarea în ianuarie-martie 1875 a Partidului National Liberal sub forma coalitiei de la Mazar-Pasa, dupa numele turcesc al englezului Lakeman, în casele carui a avut loc prima reuniune, în timpul guvernarii conservatoare a lui Lascar Catargiu. E interesant de urmarit în memoriile lui Ion Balaceanu, pe atunci prefect al politiei capitalei, cum a fost perceputa acesta coalitie, drept un cuib de conspiratori antimonarhisti, care totusi a format la 27 aprilie / 9 mai 1876 guvernul liberal condus de Epureanu, urmat la 24 iulie / 5 august de instaurarea marii guvernari liberale a lui I. C. Bratianu (“Vizirul”) care se va mentine pâna în 1888 si care consfinteste importanta PNL în istoria României.
Posted on: Fri, 01 Nov 2013 03:58:22 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015