MAREA ALBĂ Zâmbeşte-argintu-n marea albă, Tot ceru-i val pufos de nea, Iar soarele - din raze-n salbă - Ţesu un strai de catifea. Cuprinsă-i inima de dor... I-aş stinge focu-n marea rece. Mi-e frig! Dar ard şi mă-nconjor... Iubire-i, cert... şi nu va trece! Când a-nceput ea, mistuirea, Un amănunt lucind pe-o stea... Ce creşte în nemărginirea Seninei bolte-peruzea?! Cât am să te iubesc? Nu ştiu! Dar timpul simt că nu-mi ajunge. Eu, fiică ştiu c-aş vrea să-i fiu, La tine-n braţe n-aş mai plânge. Şi ne-am iubi până-n vecii, Cu stele prinse-ntre săruturi. Eu... aş mai fi? Al meu vei fi... Cu soare, luna, stele... scuturi? Chiar iarnă veşnică de-ar fi, Cu focul sfânt al verii noastre, Gheţarii toţi, noi am topi, Notând în calde mări albastre. Aievea cântul îmi aud. Sunt azi... de parcă nici n-aş fi. Dar marea albă, ram de dud Şoptesc în cor: - Eşti... şi-oi iubi! Iubire fără de păcat, Mă ţine-n flacăra-ţi divină, Tu, daru-mi pur şi fermecat Crescut în inimă creştină! N-ai crede zbuciumul! N-ai crede! Dar orice gând am mângâiat. N-ai crede! Te-nţeleg! N-ai crede! Doar cerul ştie: le-a-nsemnat! - MGM -
Posted on: Fri, 29 Nov 2013 07:43:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015