Mi s-a făcut dor. Simt din nou acel dor de copilărie sau mai degrabă e acel dor de a nu mă mai simți împovărată de “greutatea” lumii. Mi s-a făcut dor de acele zile în care problemele mi le rezolva mama sau de care mă ascundeam sub plapumă și ele dispăreau. Mi s-a făcut dor de inocența cu care priveam oamenii, văzându-le doar partea bună și frumoasă. Am păstrat însă cu mine fragilitatea sufletească de atunci. Pe ea nu am lăsat-o acolo, în trecut, ci a devenit ca un tapet pe care l-am lipit fără să știu înăuntrul meu. Mi-am dorit de multe ori să pot sfâșia acel tapet pentru a-l înlocui cu cel numit “forță”, dar mi-am dat seama că s-a lipit atât de bine încât dac-aș îndrăzni măcar să-l dezlipesc de acolo ar însemna să mă pierd, să nu mă mai recunosc, să nu mă mai găsesc. Oare când am încetat să mai fim copii? O dată cu fiorii primei iubiri? După prima dezamăgire? În care dimineață sufletul nostru s-a trezit fără copilărie? Și în ce zi am descoperit pentru prima oară că lacrimile nu se mai usucă pe obraji și dispar ci cad cu greutate-n suflet și se usucă acolo, iar de acolo nu mai dispar? În ce seară am pus capul pe pernă și nu am mai adormit liniștiți visând îngeri și jucării ci am simțit toată greutatea lumii în sufletul nostru?
Posted on: Thu, 26 Sep 2013 13:10:17 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015