Miraculismul. Când spun „miraculism” mă refer la maratonul febril după minuni, ca şi cum viața creştină se zideşte pe parfum de mir, pe chipul lui Isus ivit din butuci de copac, pe viziuni care mai de care mai sci-fi, şi nicidecum pe Cruce, iubire, răbdare şi rugăciune. Miraculismul ne face să ne pierdem mințile într-un caleidoscop halucinant de profeții, viziuni, icoane plângătoare şi să le investim pe acestea cu proprietăți mântuitoare, în locul trăirii interioare, care ne mântuieşte cu adevărat. Miraculismul utilitarist şi prăpastios, care asociază orice virguliță unei viziuni mirobolante a nu ştiu cărui arhanghel născut ieri, îl instrumentalizează pe Cristos, căci îl interpelează ca odinioară curioşii din Cafarnaum: „Ce minuni faci tu ca să credem în tine?” (In 6,30). Şi, alergând după minuni (parcurs în care, aproape inevitabil, luăm de bună orice făcătură), uităm prea des fericirea vestită de Isus lui Toma: „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29). (Despre sfântul rege Ludovic al IX-lea la Franței se spune că le-ar fi răspuns aşa unor supuşi care, entuziasmați, îl chemau să vadă o minune euharistică în cetate (o Ostie sângerândă): „Mergeți voi, eu cred!”). Da’ cine mai are urechi să audă şi ochi să vadă Adevărul, când, zilele astea, de pildă, la Athos, o candelă se mişcă în formă de cruce şi, zic „analiştii”, „dacă această candelă se mişcă în zile de sărbătoare ea prevesteşte evenimente fericite, iar se mişcă în zile lucrătoare este un semn al venirii unor mari nenorociri şi încercări”? Hai, nu, serios acum, cine mai are timp de ce spune Isus când ne putem ocupa cu asta sau cu altă aiureală care mai apare mâine? Extremismul. Manifestat prin confiscarea mântuirii (nu se duc în cer toți fraierii, d-aia suntem noi p-aci, să elucidăm problema), etichete virulente anti-semite şi ultra-naționaliste, intoleranță cu carul, datul cu piatra în oricine nu împărtăşeşte opiniile unor anumite personaje ecleziale investite ad-hoc de popor cu harul infailibilității absolute, lipsa de discernământ, de logică şi, în cele de urmă, de bun-simț elementar, toate astea, evident, ascunse întotdeauna după preudonime, că, deh, fața cuvioasă de duminică de la biserică nu se pupă cu dejecțiile pe care le scot din tastatură în timpul meu liber… Eisegeză in loc de exegeză, vorba maestrului Pleşu, adică nu extragerea din textul biblic al unor sensuri existente acolo, ci băgarea unor sensuri cu de-a sila, pentru justificarea unor păreri personale, asta fac mai toți cei caută să-şi legitimizeze prin evanghelie violența şi alte comportamente incompatibile cu învățătura lui Cristos. Şi aşa ajungem să avem copii care folosesc salutul nazist şi călugări care incită la omor; şi toate astea se petrec cu un firesc care te cutremură, revendincându-se în mod abject din Vestea cea Buna, din povestea de iubire a lui Dumnezeu cu oamenii, care e evanghelia…Nu sunt eu mântuitorul lumii şi nici nu m-a luat Cristos de avocat, că la ce bube am n-aş putea livra o pledoarie coerentă. Dar, vorba lui Steinhardt, nici creştinismul nu-i prostie şi nici nu ne-a zis vreodată Cristos să fim tâmpiți, aşa că nu cred că strică să spunem lucrurilor pe nume atunci când minciuna (adică superstiția, ideologia, fundamentalismul, extremismul şi atât de multe alte „-isme”) tinde să ne fie băgată pe gât în ambalajul Adevărului. Şi sigur, fiecare este liber să creadă ce/cum/cand/unde vrea. Doar că eu, în încăpățânarea mea, încă sunt de părere că evanghelia nu-i făcută să fie vestită cu halebarda (cum bine zice Cristian Bădiliță) şi nici omorului nu-i vine la îndemână să fie etichetat drept iubire. klaudiastan.wordpress/
Posted on: Sun, 11 Aug 2013 09:52:42 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015