NICIUN SACRIFICIU NU POATE FI PREA MARE DACĂ PREŢUL ACESTUIA ESTE ROMÂNIA Aşa după cum mulţi dintre cititorii noştri cunosc, în săptămânalul EUROPEANUL nr.212, din 17 iunie 2013, publicam un amplu material de presă, mai exact un reportaj prilejuit de lansarea la Arad a cărţii domnului general în rezervă Aurel Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. Acum, la două săptămâni de la respectivul eveniment, pot spune că demersul nostru jurnalistic a fost bine primit de cititori. Ba, mai mult, a făcut o impresie bună. Drept dovadă, sunt mesajele sosite la redacţie sau altele, primite direct de către cei care l-au semnat. În mare şi foarte pe scurt, s-au făcut aprecieri pe marginea cărţii, cu trimiteri implicite la reuşita acţiunii. Ni s-au pus întrebări, s-au manifestat curiozităţi, dar mai ales, s-a arătat un interes aparte pentru personalitatea domnului general Iulian Vlad. După părerea mea, a fost omul prin a cărui prezenţă şi prestaţie lansarea cărţii lui Aurel Rogojan a câştigat în interes şi a dobândit un plus de greutate. De fapt, din discuţii absolut întâmplătoare, cu unii dintre cei care au luat parte la acţiune, mi-am dat seama că a fost aşteptat la Arad cu emoţie, cu simpatie, cu nerăbdare şi cu drag. Probabil de aceea, atât înainte de începerea acţiunii de lansare a cărţii, cât şi după, mulţi dintre cei prezenţi îi căutau compania, încercau să schimbe câteva cuvinte sau îşi exprimau dorinţa să se fotografieze cu, ori alături de el. Sau, pur şi simplu, numai să se prezinte, să-i adreseze o vorbă de bun venit, să-l salute. Trebuie s-o spun că au fost şi voci prin care se manifesta speranţa că, în curând, se va putea participa la o nouă lansare de carte care, de această dată, să conţină şi să poarte amprenta, crezul, „jurnalul de bord” şi semnătura domnului general. Pentru a veni în întâmpinarea celor care ne-au interpelat, dar şi a altora, interesaţi de personalitatea plină de discreţie a fostului şef al DSS, i-am invitat în redacţie pe domnii Dumitru Gafencu şi Valeriu Ilica, în calitate de potenţiali interlocutori. Ştim cu certitudine despre cei doi că l-au cunoscut personal pe generalul Iulian Vlad – e adevărat, în perioade şi ipostaze diferite – că i-au fost subordonaţi sau au lucrat direct sub coordonarea sa şi, ca atare, pot să ofere unele date şi detalii inedite, să depună mărturii şi să facă mărturisiri până acum nespuse şi necunoscute, totul în condiţii de deplină transparenţă. Aşadar, vă propun, domnilor, şi totodată vă provoc la o discuţie colocvial-jurnalistică, pe care aş vrea-o sinceră, deschisă şi lejeră, dar şi pigmentată pe ici, pe colo, cu elemente de senzaţie sau inedit. Asta, în măsura în care vine vorba şi apreciaţi că este cazul. DG: Ca unul mai devreme născut, mă simt îndreptăţit să încep eu şi voi începe prin a spune că instituţia de care vorbim, că s-a numit CSS, DSS ori simplu, Securitate, a cunoscut şi a fost obligată de împrejurări să parcurgă mai multe perioade, să urmeze o succesiune de etape. Prima – să-i zicem, de început – destul de lungă, de altfel, indubitabil s-a caracterizat adesea prin abuzuri, agresivitate şi ilegalităţi. DA: Cărei perioade istorice îi corespunde aceasta, în contextul cronologiei de care vorbiţi? DG: Se suprapune în timp peste intervalul 1948 până pe la începutul anilor 1960,1962. E perioada în care a fost controlată întru totul şi îndeaproape, de celebrii şi temuţii consilieri de import. Altfel spus, a fost perioada în care era aservită şi racordată la o doctrină străină, impusă „prin forţă şi dictat”, ca să folosesc o sintagmă mult vehiculată în acele vremi. DA: Controlată, aservită şi racordată, ca de altfel toate instituţiile social-politice sau economice şi culturale ale României acelor ani, în frunte cu partidul unic. DG: Fără îndoială. Directivele, orientările şi dispoziţiile veneau mereu de la unul şi acelaşi furnizor: telefonic, telegrafic, prin curier politic sau în plic închis. Vântul bătea dintr-o singură direcţie. Modelul era unic şi obligatoriu. Până şi curcubeul avea o singură culoare: roşu. Şi atât. În ce priveşte politica de cadre, dosarul era „cartea cărţilor”, iar originea muncitorească, obligatorie şi ea, de bonton şi literă sfântă. Regula era valabilă şi „executorie”, atât în structurile militare ale statului, cât şi în aparatul activului de partid. DA: Care au fost consecinţele implementării acestor politici, ale acestor strategii, dacă le putem cataloga astfel? DG: Dintre cele mai păguboase! DA: De ce? DG: Pentru că marea majoritate a cadrelor avea ca pregătire şcolară patru până la şapte clase, iar în cel mai fericit caz, o şcoală de meserii „la activ”. Numărul absolvenţilor de liceu acceptaţi într-o asemenea activitate era redus, iar al celor cu studii superioare, rarisim. Ba, mai mult, cei care aveau liceul „la bază” ori studii superioare erau priviţi de ceilalţi cu suspiciune, cu rezervă şi cu neîncredere, fiind etichetaţi „intelectuali” sau „elitişti”. Nu se făcea nicio diferenţă. Erau priviţi cu aceeaşi suspiciune ca întreaga categorie socială căreia îi aparţineau. Cât despre bibliografia de specialitate, puţină cantitativ, era formată, în principal, din traduceri făcute din limba rusă. Cu alte cuvinte, nimic sau aproape nimic autohton. DA: Aşa stând lucrurile, cum era privită din interiorul instituţiei această realitate pe care o reconstituiţi acum? Întreb pentru că, din câte spuneţi, vă confruntaţi cu o situaţie depăşită, cu o strategie contraproductivă, cu o concepţie străină intereselor majore ale României, ale statului român, în general. DG: Aţi intuit bine. Tocmai de aceea, la nivelul eşaloanelor superioare, a început să se pună tot mai serios şi mai frecvent problema găsirii unei alternative, implementării unei noi strategii, care să fie diametral opusă celei de până atunci. Însă, pentru aceasta era nevoie de o serie de aprobări. Trebuia ieşit la nivelul factorului politic cu un proiect solid, bine argumentat, cu propuneri concrete, convingător structurate, inclusiv modalităţi de materializare. DA: Şi ? DG: Şi s-a ieşit. Ei bine, promotorul acestei noi viziuni a fost maiorul, pe atunci, Vlad Iulian. Tot dumnealui i-a venit răspunderea de a întocmi setul de materiale ce urmau să fie promovate la nivelul politic cel mai înalt. Răspundere, am zis, dar şi libertatea de a încropi un colectiv restrâns, însă bine pregătit, care să gândească şi să lucreze documentele de care vă vorbesc. Fac o paranteză şi spun că am fost printre cei selectaţi şi cooptaţi în colectivul domnului Vlad. DA: Am reţinut ideea, dar care a fost finalitatea? DG: Materialele au fost atât de bine argumentate, încât s-a obţinut tot ce s-a propus, tot ce s-a cerut. DA: Puteţi enumera câteva dintre reuşite? DG: Posibilitatea de a recruta şi angaja specialişti de valoare, cu studii superioare, din diferite domenii de activitate, respectiv ingineri, jurişti, profesori, economişti, cunoscători de limbi străine, care să primească apoi în responsabilitate tocmai acele domenii de activitate pentru care se pregătiseră şi la care se pricepeau; facilităţi pentru completarea studiilor liceale, acolo unde era cazul, de cultură generală, dar mai ales, superioare, juridice – de preferinţă – în cadrul învăţământului fără frecvenţă, în condiţii avantajoase; instituirea sistemului de învăţământ profesional, de cultură generală şi de studiere a limbilor străine la locul de muncă. Şi lista ar putea continua. Vreau să precizez că, prin funcţiile pe care le-a deţinut, un rol important, chiar hotărâtor, în implementarea acestui proiect de reformare a instituţiei, de fond şi pe fond, l-a avut domnul general Iulian Vlad. DA: Care a fost câştigul pentru instituţie, prin punerea în practică a acestor măsuri, prin recurgerea la aceste mutaţii? VI: Domnule Daniel Albu! Daţi-mi voie să intervin şi să încerc o primă variantă de răspuns. Privind retrospectiv, dar în condiţiile de atunci, câştigul a fost enorm. A însemnat un pas înainte pe linia regăsirii, respectării şi aplicării legii. A legilor care existau atunci în România. A presupus un progres în direcţia reformării instituţiei şi a epurării efectivelor ei. A însemnat recunoaşterea greşelilor săvârşite, în unele cazuri decontarea lor. Într-o altă manieră spus, a însemnat renunţarea la belicoasa declaraţie cu valoare de directivă a lui Vasile Luca, rostită scrâşnit la 10 martie 1945, la numai patru zile de la instaurarea guvernului Groza, potrivit căreia „mai bine să arestăm zece nevinovaţi, decât să scăpăm un bandit”. A însemnat instaurarea unei alte viziuni, care punea în prim- plan activitatea de prevenire, de cunoaştere şi preîntâmpinare a unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi nu reprimarea lor post-factum, prin recurgere la dictatura forţei, aşa cum – o spun cu părere de rău – era moda şi se întâmplase prin anii ’50. Sigur, mă veţi putea întreba ce şi cât mai putea conta o asemenea schimbare de macaz, o astfel de revenire, după toate cele câte se întâmplaseră. Rămân la acelaşi răspuns: enorm! Dar, la fel de bine, întrebarea poate fi formulată şi altfel. DA: Nimic împotrivă. Vă rog s-o formulaţi. VI: Dar dacă nu ar fi avut loc această schimbare de optică, mergându-se în continuare pe mâna lui Dej, care, într-o altă şedinţă restrânsă, cea din 10 mai 1945 – dându-i dreptate lui Vasile Luca – decreta şi mai vehement: „Tot ce-a fost bandit trebuie arestat!” Oare, dacă s-ar fi dat curs în continuare unei astfel de „gândiri-directivă”, cum ar fi evoluat societatea românească? Şi ce consecinţe ar fi avut o asemenea viziune? Ce s-ar fi întâmplat şi până unde s-ar fi ajuns? Aşadar, după cum lesne se poate vedea, lucrurile n-au fost deloc simple şi orice pas înainte făcut pe linia normalizării climatului politic a presupus dexteritate, perseverenţă şi efort. Spun toate astea pentru că un proces de transformare, de reformă, dacă vreţi, de renunţare la ceea ce era impus sau de import n-avea cum să apară din senin. Şi nici să cadă din cer. Cineva l-a gândit, l-a conceput, l-a pus în pagină, a ieşit cu el şi s-a luptat pentru a-i obţine licenţa, recunoaşterea şi autorizarea în vederea materializării lui. DA: Admiţând ca valabile argumentele dumneavoastră, nu pot să nu constat că şi după implementarea măsurilor de care aţi vorbit, Securitatea a continuat să fie percepută şi acuzată ca o instituţie în care se săvârşeau abuzuri, se îngrădeau drepturi elementare şi libertăţi cetăţeneşti. Nu de dimensiunea celor de odinioară, dar oricum, se pretindea că ar fi fost. VI: Domnule Daniel Albu! Să ridice primul piatra cel care consideră că a fost imaculat în perioada la care ne referim. Într-un regim de o asemenea factură cum au fost regimurile comuniste din Europa de Est, nimeni nu poate pretinde că a fost imaculat şi împăunat în „haina herminei”. Era imposibil. În ce priveşte greşelile din ultima perioadă de activitate a Securităţii, vă dau dreptate, dar cu precizarea că greşeala săvârşită, cu sau fără vinovăţie, se întâlneşte peste tot şi în toate instituţiile unui stat, indiferent de regimul politic aflat la putere. De aceea există culpa medicală şi eroarea judiciară, subiectivismul în evaluarea capacităţilor intelectuale sau a performanţelor profesionale ale unui individ. Dacă cuantificăm şi cântărim peste tot cu aceeaşi unitate de măsură, vom ajunge la concluzia că greşeala există şi persistă peste tot. Important e să nu se depăşească anumite bareme. Să se încadreze în limitele admise. Să se înscrie în marja de eroare. Să nu se ajungă la stadiul de pericol. În niciun caz, să nu se atingă cota de avarie. DA: Revenind la subiectul discuţiei noastre, aş vrea să vă întreb dacă vă mai amintiţi şi ne puteţi spune când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe domnul general Vlad? VI: Era în vara anului 1978. Fusesem convocat la Bucureşti împreună cu domnul colonel Gafencu(care îmi era şef)pentru a participa la o şedinţă unde, de altfel, participau ofiţeri din toate judeţele în care se aflau studenţi străini la studii – negri şi arabi, în special. Nu-mi amintesc exact, dar la nivel de ţară, cred că erau câteva mii, cei mai mulţi concentraţi în centrele universitare mari. Aradul fusese convocat pentru că tocmai atunci venise un grup de vreo 45 de tineri libieni care urmau să se iniţieze la CPL în tehnica prelucrării lemnului. DA: Aşa stând lucrurile, vă înscriaţi în tema convocării. VI: Logic. Ni s-a transmis telefonic că analiza ce va avea loc se va desfăşura în prezenţa domnului general Vlad. Pe cale de consecinţă, cunoscându-i-se exigenţa…atenţie la ţinută, la frizură, la mustaţă, în cazul celor care o aveau. Fiind nou în sistem, am fost „prelucrat” să am la mine agenda numerotată şi înregistrată, stilou şi pixuri de rezervă. DA: Se obişnuia sau, mă rog, trebuia să luaţi cuvântul? VI: Aradul nu era pe lista nominalizaţilor, dar trebuia să fim pregătiţi pentru a putea răspunde la orice întrebare. Aşadar, emoţii, nerăbdare, dar şi curiozitate de ofiţer începător. DA: Puteţi să ne daţi câteva detalii despre modul cum s-au desfăşurat „ostilităţile”? VI: Bineînţeles. Am ajuns la locul de desfăşurare împreună cu domnul Gafencu, cam cu jumătate de oră mai devreme. Am intrat în sală şi ne-am aşezat undeva mai în faţă, unde mai erau locuri. Până să înceapă convocarea, ne-am uitat peste notiţele cu care venisem, ascultând concomitent nelipsitele indicaţii regizorale. DA: Adică?! VI: Adică, cum să ne prezentăm, cum să ne adresăm şi cam ce să răspundem în situaţia că vom fi întrebaţi. DA: Ei, şi? VI: La ora fixată, fără nici un minut întârziere, a intrat în sală domnul general Vlad. A intrat direct în subiect. Domnul Gafencu e aici de faţă şi poate să confirme. DG: A vorbit trei ore cu o pauză de cincisprezece minute. VI: Domnule Daniel! Ca student la Filologie, avusesem ocazia să ascult multe personalităţi invitate să conferenţieze în faţa noastră, a studenţilor, şi, ca atare, aveam pretenţia că nu mă impresionez prea uşor. De data asta însă, era cu totul altceva. Aveam senzaţia că audiez un curs special, pe o temă cu totul specială; o expunere într-o textură specifică, dar într-un stil clar, concis şi coerent, bine argumentat, în cea mai frumoasă limbă românească. Aşa cum vă spuneam adineauri, deşi venisem pregătit cu agendă, cu stilou şi pixuri de rezervă, în cele trei ore cât a durat expunerea, n-am scris decât patru, cinci rânduri, lucru observat de domnul Gafencu, care m-a întrebat în şoaptă: „Ce faci, colega, nu notezi?” Nu-mi amintesc dacă i-am răspuns ceva şi ce anume, dar, în schimb, mi-aduc aminte perfect pasaje întregi din expozeul audiat în urmă cu trei decenii şi jumătate. Domnule director! Nu sunt un sentimental şi evit, pe cât posibil, să devin patetic, dar materialul de analiză de care vă vorbesc era atât de bine structurat, încât nu ştiai ce să admiri şi să apreciezi mai întâi: eleganţa gestului, acurateţea stilului sau arta de a vorbi documentat, sintetic şi frumos. DA: Că este un orator care ştie să capteze şi să trezească atenţia auditorului, a demonstrat-o şi cu ocazia lansării de carte de acum două săptămâni. VI: Cu permisiunea dumneavoastră, vreau să mai adaug doar că ceea ce se întâmpla atunci, la convocarea de la Bucureşti, n-a fost o excepţie. Dimpotrivă, după cum m-am putut convinge ulterior, era o regulă. Asta era regula casei. Linia ei de conduită. Acesta era nivelul. Un nivel ridicat la rang de principiu. DA: Acum, fiindcă veni vorba de grupul de libieni, ne puteţi spune dacă v-au creat probleme? VI: Da, dar nu deosebite. Erau monitorizaţi tot timpul. Atent, protector şi cu discreţie. Iar atunci când apăreau vulnerabilităţi, se intervenea prin factorii educativi de la Liceul de prelucrare a lemnului sau prin maiştrii instructori din fabrică. DG: Totuşi, a fost şi o situaţie cu potenţial risc de a-i scăpa de sub control şi de a se implica într-o acţiune cu final imprevizibil. DA: La ce vă referiţi? Despre ce pericol a fost vorba? DG: Ni s-a comunicat de la cabinetul domnului general că la Arad urmează să sosească liderul unui cult cu care islamul, mahomedanii în general, nu făceau casă bună, ba chiar era între aceştia o crescândă ostilitate. Ordinul primit prevedea ca prin măsurile de protecţie şi asiguratorii pe care le vom lua să prevenim orice incident neplăcut, orice posibil contact între cele două părţi. DA: Atât, fără să se precizeze alte detalii? Vreau să zic, vi s-a lăsat libertatea de a acţiona? DG: Da, pentru că, de obicei aşa se proceda. DA: Întreb din nou, mai mult din curiozitate, dumneavoastră cum aţi procedat? VI: Problema se punea să-i asigurăm pe perioada în care liderul spiritual în cauză se va afla în Arad. Cel mai sigur mod era să-i scoatem din zonă. Să-i ducem undeva, cât mai departe de oraş. DA: De acord, dar pentru asta trebuia o motivaţie credibilă. DG: Am găsit-o. Ştiam că libienii tare îşi mai doreau să cumpere un berbec, să-l sacrifice ritual şi să-l pregătească după reţeta şi după gusturile lor. Zis şi făcut. Prin intermediul oamenilor noştri, li s-a propus o excursie la Moneasa, unde, printre altele, li s-a promis că pot să oficieze acel ritual de sacrificare. Au fost mai mult decât încântaţi. Iar noi, care eram presaţi de timp, am procurat repede berbecul, am facilitat închirierea unui autocar OJT, am aranjat la hotel pentru cazare. Şefului de la staţiune i s-a spus în mare cam despre ce e vorba, prilej cu care i s-a cerut să le creeze condiţii, să le satisfacă cerinţele, iar în măsura în care va fi solicitat, să le dea tot concursul. Întâmplător, au apărut prin staţiune şi vreo câteva domnişoare – distinse prestatoare de servicii. DA: Tacâm complet! Dar, care a fost deznodământul? VI: S-a lăsat cu cântec. Şi la propriu, şi la figurat. Liderul spiritual îşi încheiase vizita, plecase din Arad de două zile, dar băieţii noştri nu se mai dădeau duşi din staţiune. A trebuit ca instructorii care-i însoţeau să-i ameninţe că în caz contrar vor anunţa ambasada. DA: Şi, până la urmă, ce aţi comunicat Bucureştiului în legătură cu executarea ordinului, de îndeplinirea misiunii? DG: S-a raportat telefonic, din câte îmi aduc aminte. DA: Aţi primit felicitări, vreo primă, o stea în plus? DG: Nu se obişnuia, pentru atâta lucru. Nu ne făcusem decât datoria. Eventual, se transmitea ceva de genul: „Grijă, în continuare. Mare grijă, să nu vă creeze probleme, să nu vă prindă nepregătiţi.” DA: Apropiindu-ne de sfârşitul discuţiei noastre, aş vrea să vă pun câteva întrebări punctuale, oferindu-vă posibilitatea să răspundeţi numai dacă apreciaţi oportun acest lucru. Aşadar, prima întrebare: Ca subordonaţi care l-aţi cunoscut mai îndeaproape şi în diverse ipostaze pe domnul general Iulian Vlad, ce ne puteţi spune despre prestaţia sa ca şef? Era sever? Era cazon? Era intransigent? VI: Domnul general Iulian Vlad face parte din categoria acelor oameni în compania cărora nu poţi să te simţi decât confortabil. E adeptul lucrului bine făcut. DA: Nu ştiu dacă am intuit exact, dar, din câte mi-am dat seama din prestaţia pe care a avut-o la lansarea de carte, vorbeşte frumos, argumentat, însă foarte drămuit, ca şi când ar cântări fiecare cuvânt. VI: Aţi intuit bine şi l-aţi caracterizat corect. Deşi este un orator cu voce, vocaţie şi talent, în intimitatea sa este un discret; este un om de o discreţie desăvârşită. Se retrage şi se complace într-o tăcere aproape sadoveniană. Dar, e tot aşa de adevărat că domnul general este omul trăirilor profunde. Tot timpul „cu tricolorul în suflet, în dreptul inimii şi la butonieră”, după cum foarte plastic, dar cu aceeaşi discreţie, îmi spunea mai anul trecut, de Ziua Naţională. DA: Atunci cum se explică şi cum vă explicaţi faptul că, în ciuda acestei discreţii, în ultima vreme a devenit un nume foarte cunoscut? VI: Simplu, zic eu. Sunt oameni cu care te întâlneşti toată ziua, dar, ca un făcut, numele lor, nu de puţine ori, îţi scapă. După cum există şi o altă categorie, despre care doar ai auzit sau, în cel mai bun caz, îi întâlneşti o singură dată în viaţă şi, cu toate acestea, numele lor ţi se întipăreşte adânc în memorie. Domnul general Vlad e unul dintre ei. DA: Are pasiuni? VI: Ca orice om, probabil că da. Dar, cu certitudine, una dintre ele este literatura. Citeşte mult, fiind la curent cu aproape tot ce apare. Nu e mai puţin adevărat că mulţi dintre scriitorii noştri consacraţi îi oferă, doar din respect – vă asigur – cărţile lor. Cu dedicaţie, cu autograf, ca o recunoaştere pentru ceea ce a fost şi este. DA: Din câte am observat la lansarea cărţii lui Aurel Rogojan, mulţi ar vrea să ştie dacă lucrează la vreo carte, dacă a început să-şi scrie memoriile. Dumneavoastră ce credeţi? Ce ştiţi? VI: Nu ştiu nimic şi în aceste condiţii e greu de formulat un răspuns. În ce mă priveşte, îmi place să cred că vom trăi şi i le vom citi. DA: Şi acum, o ultimă întrebare. După părerea mea, o întrebare pe cât de grea şi de incomodă, pe atâta de ispititoare. Ce a însemnat pentru domnia-sa momentul decembrie 1989? VI: Proba supremă a capacităţilor sale manageriale. Examenul de general român, de comandant, de patriot. A demonstrat-o prin ordinul pe care l-a dat „de participare la evenimente prin neparticipare”. A demonstrat-o prin deciziile pe care le-a luat, decizii salvatoare pentru instituţie, pentru subordonaţi şi pentru foarte multe alte vieţi. Mai puţin pentru domnia-sa. În paranteză fie spus, istoria noastră consemnează foarte puţine cazuri, puţine situaţii de acest fel. Dar, uite, ele există. Din păcate, rămân necunoscute sau sunt recunoscute numai în urma unor mari eforturi, însă şi atunci timid, tacit şi cu întârziere. Revenind la ordinele şi deciziile de care vorbeam, trebuie spus că toate au fost date sau luate în deplină cunoştinţă de cauză, conştient fiind de riscuri şi de consecinţe, de vreme ce cuplul Ceauşescu nu plecase încă din sediul CC. Şi-a asumat un mare risc, dar, aşa cum o spune ori de câte ori are ocazia, a făcut-o cu convingerea că „niciun sacrificiu nu poate fi prea mare dacă preţul acestuia este România”.
Posted on: Fri, 12 Jul 2013 11:36:26 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015