Ne-a parasit un mare artist si om, Stefan Calarasanu. Alain Leduc ŞTEFAN CĂLĂRĂŞANU SAU INFINITA MULTIPLICITATE A VARIAŢIUNILOR FORMALE Din capul locului, s-o spunem răspicat: autonomie a artei nu există; nu există artă fără rădăcini. E inutil să relegăm realitatea şi funcţia socială din graniţele artei, sub un falacios pretext al „autonomiei” sale. Nimic nu e nicicând autonom, iar eu am un dinte impotriva esteticii, impotriva tuturor acestor teorii neohegeliene sau neofenomenologice ale „sensibilului”, care s-au afirmat în ultimii ani de zile profitând de „beneficiile” crizei. Ele nu se raportează la artă, la naşterea formelor, decât dintr-un punct de vedere „superior”; neglijând conţinutul operelor în favoarea unor abordări idealiste ce fac abstracţie de procesul de producţie. Nicio formă, absolut niciuna, nu este neutră. Iar acelea pe care le elaborează, în lemn, în bronz, în piatră sau în marochin, la Timişoara, într-o extremitate a Banatului, prietenul meu, sculptorul Ştefan Călărăşanu, sunt într-o profundă osmoză cu locul şi cu timpul în care se zămislesc. Aici, în cadrul acestei culturi de metisaj, ce mi-e atât de dragă – aceea a unui Walter Benjamin, a unui Robert Musil, a unui Joseph Roth, ca să mă refer la trei oameni de litere –, şi printre aceste edificii cu aer baroc sau Jugendstil, a căror stilistică e evidentă pretutindeni: la ferestre, ca şi-n balcoanele purtând amprenta unei arhitecturi-colesterol, aici îşi are sculptorul domeniul, consolidându-i zilnic temelia. Travaliul, pentru el, primează. „Sunt propriu-mi salahor”, repetă el. Să-i dăm, în continuare, cuvântul, aşadar: „Ideile-mi vin din meşteşugul meu. Prin intermediul unui utilaj, în chip, adică, tehnic. Nu prin acela al unei estetici. Există o gâlceavă de idei, o ceartă de cuvinte. Eu, prin cuvinte, nu ajung la vreun dialog. Ideile oficiale sunt ca o închisoare. Cuvântul nonconformist a ajuns, azi, un prizonier, pe când eu, unul, trăiesc asemenea unui acordeon.” Egiptul, cu piramidele-i faimoase; Germaine Richier, Luis Buñuel, Clément Ader; sculptorul americano-japonez Noguchi, ca şi Calder sau Chillida; Anthoni Caro, Brâncuşi – bineînţeles!: am conversat în tihnă. O conversaţie, dacă vreţi, aperitivă, agrementată cu gustări… Atelierul sculptorului e făcut din făina unor pulberi fine, din menghini, din roţi de polisat, din drujbe, din lanţuri şi din scripeţi. Din stive de scânduri groase. Din butuci de nuc sau de stejar. Ştefan Călărăşanu s-a războit şi cu gayacul, miticul „lemn de fier”, ba chiar „lemn sfânt”, cel mai dur dintre toate, utilizat în, mai ales, marina comercială pentru căptuşirea arborilor de elice, sau, mai înainte, pentru roţile de scripeţi; andezitul şi-a aflat recent, într-însul, un rival. „Iubesc materialele tradiţionale: lemn, piatră, bronz”, spune artistul. Primele două-s opera naturii, ultimul e produs de om.” Ştefan vorbeşte de „fineţea” lemnului, de extrema lui „tandreţe”. Citez: „lemnul e ca o inimă de om: lucrează. Materialele de care fac eu uz sunt foarte profunde, totdeauna, foarte serioase, foarte grave, foarte puternice: o bucată de piatră e totdeauna mai puternică decât mine. În faţa ei, mă simt un animal de circ, ce ţopăie la pocnetul de Formele şi ideile iau naştere din materie, din materia „Da, dresoarea de tigri e acolo, în mijlocul arenei, cu biciul într-o mână. Lemnul se naşte, moare. Bronzul frizează bogăţia. Cu bronzul, se taie pietre nemăsurat de dure, precum granitul sau bazaltul. Dar piatra-i materialul de elecţie.” * Studenţii ne vin, actualmente, din liceu, la facultăţi, de-a binelea inculţi. N-o spun cu răutate, căci îmi sunt foarte dragi. Vina e-a sistemului şcolar. Bacalaureatul, astăzi, e o umbrelă găurită. Dar în aceşti suavi analfabeţi mai dau în floare un liliac, o păpădie, un ghiocel. Ştefan (ăsta nu-i decât un pleonasm!) e un om de artă cultivat. A văzut Giotto, l-a privit şi l-a citit: „Un artizan de geniu. Generos, uman.” A văzut Vasari, l-a privit şi l-a citit aşijderi: „Un armurier de prima mână, un sculptor bun. Cronicarul epocii. Un barometru.” Şi, mai cu seamă, a văzut, privit, citit statuaria lui Michelangelo. „O capodoperă. Un unicat. După el, nu va mai fi niciunul astfel. Dar Michelangelo n-a fost un altruist. Este un tip faustic. Pentru mine, Michelangelo-i un lucrător. Viaţa lui e un imens şantier.” Apoi, numaidecât, revine: „Michelangelo este un măcelar. Pătrunde-n miezul pietrei ca să-i extragă forma.” Apoi, Rodin, se înţelege (revenim întotdeauna la Rodin) „Personajul este extraordinar. Nu-i niciodată singur, trăindu-şi viaţa ca un ins social. Rodin e ca un «soclu». Balzac-ul său? Un om gonflabil: bomboane şi ciocolată! Sculptura-i ultimă umană, făcută cu tirbuşonul spiritual, e Gânditorul. Rodin este o fabrică întreagă. Există o industrie rodiniană.” Bourdelle, aşijderea, pe care Ştefan Călărăşanu îl califică drept „gigantesc”. „Statuile-i sunt ireproşabil instalate-n spaţiu. Posedă o enormă forţă şi tot atât temperament. Un Buordelle este, mereu, acolo, este acolo unde este!” Un acolo strict inalterabil, corespunzând unui principiu-al evidenţei şi pe care l-aş scrie cu italice, oricând, în maniera unui Martin Heidegger. (S-ar putea continua în felul ăsta – şi o vom face în hors-champs. Astfel, în cazul Picasso, sculptorul român dispreţuieşte comportamentu-i de „burete”, vicleniile-i à la Scapin: „Un excelent artist, dar şi un cleptoman fără pereche. Îşi însuşeşte tot ce-i iese-n cale. Devenit, cu timpul, dependent (addict) de propria lui mentalitate. Da, Pierro, Giotto, Van Gogh, Gauguin, Max Ernst şi – între paranteze – Picasso).” Comunitatea artiştilor, adică. Acest lung lanţ de cauzalităţi istorice… Ce se aglutinează într-un conglomerat „N-avem lentile să scrutăm trecutul”, se întreabă sculptorul român. „Aztecii, Egiptenii, vechii Greci sau primii musulmani ne privesc şi ne spun, interpelându- ne: «Voi, ăştia, cine sunteţi?»” Împărtăşim ambii certitudinea că viitorul se uneşte cu prezentul pentru a da trecutul! „Suntem întotdeauna sclavii naivităţii noastre”, decide interlocutorul meu. „În viaţa noastră,-n mediul nostru, în adâncul inimilor noastre, pretutindenea, suntem nişte naivi. «Criza», ce-a fost cu buna ştiinţă inventată (pun expres cuvântul între ghilimele, căci nu-i una firească, ci de laborator), îşi are originea-n naivitatea omenească. Desigur, suntem prezenţi în lume, dar fără filosofie. Prezentul se dilată. Prezentul ni s-a transformat. Suntem o societate care – iar asta e îngrozitor! – şi-a uitat trecutul pe de-a-ntregul.” În timp ce vorbim despre cartea mea în curs de apariţie (anume Breviar de sculptură, éditions Édicité, Paris), cad din senin aceste şapte vocabule lapidare ca o apoftegmă: „Îl prefer pe Bernini unui telefon mobil.” Or, cine astăzi, şi nu-i vorba de numai dragii mei studenţi, sau de venerabilii mei colegi, mai are, cât de cât, habar de Il cavaliere Bernini? Singurii cavaleri triumfători într-o epocă materialistă ca a noastră, sunt cavalerii de industrie. * Dacă-l iscodeşti pe Ştefan Călărăşanu, deliciu de care eu nu m-am privat în această vară pe sfârşite, la umbra prielnică a unei bolţi de viţă urcătoare, în timp ce un pisoi roşcat se preumbla, încolo,-ncoace, sedus de miroznele unui grătar pe cinste şi de aroma unei soupe de tripes – „ciorbă de burtă” în română –, şi care este, după mine, fără urmă de exagerare, a opta minune-a lumii, îţi dai seama că Ştefan posedă o Weltanschauung, adică o viziune globală şi coerentă asupra lumii. O mostră: „Războiul dintre linia curbă şi cea dreaptă este departe de-a se fi sfârşit”, statuează el fără să ezite. „Chestiunea frontierelor lor e una infinită. Se cade să rezolvăm dozajul, dialogul dintre ele. Toate problemele pe care şi le pune omul, rezidă în acelea ce se pun între linile drepte şi cele curbe. În politică,-n diplomaţie,-n arta.” De la sculptura „mastoidică”, să zicem, practicată în debuturile sale, a evoluat spre arta „tintinnabulară” (cf. lat. tintinnabulum „clopot”). A spune că-i acelaşi lucru, că raportul cu feminitatea va fi rămas acelaşi, – toţi vor fi înţeles-o instinctiv. Clopotele sunt dominante, astăzi, în sculptura lui Călărăşanu, ca şi unele forme asemănătoare moriştilor de rugăciune tibetane, sau unor glăji, unor carafe. A sculptat, după Giacometti sau Brâncuşi, un clopot care păşeşte, care umblă. (Mă duce gândul la Gauguin, spunând: „Când saboţii mei răsună pe solul ăsta de granit, aud sunetul surd, mat şi puternic, pe care-l caut în pictură.”) Căci clopotul e, după el, un personaj „istoric” şi „simpatic”. Se explică: „Clopotul e un obiect rar, fizic, dar care poate fi tăiat, în chip barbar, cu ferăstrăul. Clopotul, în cultura umanităţii, e a doua invenţie după foc. După foc vine clopotul. El dă de veste naşterea, războiul, pacea.” Relicvarii, cupole totemice, un soi de abajururi, blocuri evidate, coji vide, zgură: eterogenitatea e numai aparentă, căci nu sunt aici decât concavităţi şi o dialectică a plinului şi-a golului. Dacă sculpturile acestea, toate, toate obiectele acestea, aceste bibelouri se înrudesc fie cu arta, fie cu artele decorative, cu nişte handicrafts anglo-saxone, e pentru că vechea ierarhie a clasificărilor, a registrelor, a categoriilor este caducă. Că partajul, falia dureroasă, între cultura savantă şi cultura populară, e caducă. Ştefan Călărăşanu este dotat cu rădăcini şi aripi. Am admirat mereu, cu ochii-mi de francez, exotici, aceste semne-n chipul unui „v” suprapus pe nişte „a”-uri, trei la număr, din numele său propriu, plus sedilele, două, de rigoare… Un cântăreţ popular francez, Renaud, a născocit acest joc de cuvinte dublu: „Sufletu-i un suflu şovăielnic; picioru,-n păcat, calcă împăcat.” (Traducătorilor, scuze anticipate. Descurce-se cum vor putea. În fond, e meseria Ştefan, se va vedea aici, îşi acoperă lucrările cu mii, cu zeci de mii de semne, care nu sunt nici alfabetice, nici pictograme. O „za” cu ochiurile strâmte, deasă. „Nu sufăr suprafaţa vacuă”, spune el. Un regn al semnelor sau un verdict al lor? E pentru că lucrările-i exprimă infinita multiplicitate a variaţiunilor formale. Un om care are aripi de rândunică-n spate, cârlige de undiţă-n degetele de la picioare, nu poate fi decât un filosof. Să facem o verificare: „Iubesc candoarea fructelor, a celor mari, mi-s dragi soarele, apa. Aş vrea din răsputeri să fiu, să devin un spirit optimist. Dar sunt puţin cam vagabond, şi,-atunci, driblez, trişez. Când sunt de-a-binelea mâhnit, cumpăr pantofi şi flori. Flori multe.” Alain (Georges) Leduc, scriitor, critic de artă, membru A.I.C.A. (Asociaţia internaţională a Criticilor de Artă) şi A.I.S.L.F. (Asociaţia internaţională a Sociologilor de Limbă franceză). Adaptare în română: Şerban Foarţă
Posted on: Wed, 04 Dec 2013 13:15:23 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015