Nepoata domnului Tutilă Haralambie la Borşa Când eram mic, copil de grădiniţă şi apoi în clase primare, auzeam mereu de la sora mea Silvia vorbind cu mama despre tinerii de vază din Borşa. Auzeam de Puiu şi de Scumpu` Popii, de Vasile şi Ghiţă Boroş, de Niculiţa lui Balmoş, de Sănducu Boanchi şi alte nume, despre care vorbeau admirativ. Deseori Duminica mergeam la biserică, de obicei cu fratele meu Aurel, ţinându-ne de mână, până nu ne mai vedea mama din târnaţ, după care fiecare de capul lui. Totuşi intram în biserică, mă aşezam mai în spate sau mă urcam în pod, de unde mă ridicam în vârful piciorelor şi priveam auditoriul. Nu ştiam cum se numesc domnii care erau aproape de altar sau în strană, dar le admiram ţinuta şi chiar dacă nu mă credeti, mă gândeam, de atunci, să ajung ca ei. Apoi întâlnindu-i şi pe uliţă, întrebând în stânga şi-n dreapta, am reuşit să cunosc „de-a cui sunt” şi „cum îi cheamă”. Erau intelectualii satului, reveniţi în satul natal, mai ales vara, de pe la şcolile superioare de la Cluj. Se terminase războiul, era in primăvara anului 1946, aveam cinci ani aproape. Eram deja flăcău mare. Aveam şi atribuţii de protecţie. Mama, pretextând că are mult de lucru şi nu poate avea grijă de mine, pentru ca să-i dea voie surorii mele Silvia „să meargă în sat” la cor sau la joc, obligatoriu trebuia să mă ducă şi pe mine, protector. Nu refuza, dar cum ajungeam la locul de destinaţie, un tânăr mă lua sub „ocrotire”, astfel sora-mea rămânea cu drăguţu` ei. Mie îmi convenea. Când soseam acasă, eu cu tânărul respectiv, sora-mea cu drăguţu ei. Acasă eram înterogat de mama : cu cine a jucat Silvia ? Dacă s-a ţinut corul ? Cu ce ficiori a vorovit ? Câţi ficiori au schimbat-o în joc ? Răspunsurile mele erau pregătite de flăcăii ce aveau grijă de mine. O cunoşteau pe mama şi intuiau întrebările. Evident, eram mituit cu câte două trei bomboane sau cu două mere, depindea şi de anotimp. Aveam garanţia că dacă „răspund corect” data viitoare poate creşte cantitatea mitei. Intr-o seară s-a prezentat la cor şi o tânără blondă, mie mi se părea frumoasă. Nu avea codiţe, ca celelalte fete, era cu părul tuns scurt legat cu o petea (a se citi panglică - na) roşie şi fundă legată la spate. Cânta şi ea în cor, de parcă participase la repetiţie. Mi-a căzut simpatică. Am văzut-o şi pe sora-mea că a vorbit cu ea. Era o noutate distonantă puţin şi atât. A doua zi, mama mă cheamă şi mă întrebă : „vrei copile să te duci la gradiniţă ?” Eram în dilemă ce să răspund, nici nu prea ştiam eu bine ce-i aia grădiniţă. Apoi a venit şi sora-mea şi mi-a explicat că acolo se cântă, se dansează, se spun poezii şi te poţi juca cu mai mulţi copii. Imi surâdea oferta. Apoi mă întrebă ? - Ai văzut-o pe domnişoara aia blondă de la cor ? E nepoata domnului profesor Tutilă Haralambie şi e noua educatoare la gradiniţă. O să te joci cât vrei tu ! Indemnul şi garanţia dată de sora mea era suficientă. A doua zi m-am prezentat la grădiniţa şi în scurt timp eram entuziasmat de talentul coregrafic, de vocea catifelată, de talentul de povestitor, chiar de prezenţa acestei domnişoare blonde, înalte, ce vorbea cu un accent dulce, mângâind vorbele, nespecific locului, dar sesizabil ardeleanului, chiar dacă avea doar cinci ani. Un an, înafara zilelor geroase de iarnă, am frecventat grădiniţa. Am învăţat multe lucruri de la „domnişoara Doina”. In anul următor nu am mai avut-o educatoare, cu explicaţia că „a plecat” şi atât. A dispărut complet din memoria mea. Eram prea mic ca să intreb de ce a plecat educatoarea mea, aveam doar 6 ani. Cum trece timpul ! Formidabil ! Greutăţi, obstacole, şcoli, muncă grea. Singura salvare era învăţătura. Dau admitere la Institutul de informaţii Bucureşti, reuşesc şi iată-mă la opţinea pentru limba străină. Cer engleza. E mare înghesuială, mare. Un tovarăş, îmbrăcat civil, mă întreabă dacă mai cunosc vreo limbă străină. Ii spun că vorbesc puţin limba maghiară. O învăţasem de la Marişka şi Iluş, fetele lui lelea Kati lui Gyury baci, vecine peste drum, cu care mă jucam prin fân. Parcă are o revelaţie. - Da, asta e ! Voi ardelenii puteţi să pronunţaţi ő, ű, aşa că vei putea să pronunţi şi în limba germană, care are asemnea sunete. Opţiunea am notat-o : germană ! Ce era să spun ? Nimic, alesese el. Şi iată-mă la prima oră cu grupa de germană. Intră în clasa de 30 de studenţi o doamnă blondă, înaltă într-o rochie albă, plisată, cam mulată pe corp, tusă scurt, plăcută la înfăţişare, dar nu frumoasă. Apreciez că are vreo 30 de ani. Ne sculăm în picioare, ne salută cu „bună ziua”, însemna că nu e militar, după care se aşează la catedră. Se prezintă : - Sunt lector universitar Frumuzache Doina, de la Univeristatea Bucureşti, facultatea de limbi germanice. Cu mine veţi studia limba lui Geothe şi Schiller şi sper ca la sfâşitul cursului veţi şti să citiţi, să scrieţi şi să vorbiţi germana. Ne ţine o prelegere despre importanţa învătării limbii, ca la sfâşitul discursului ne comunică : aceasta a fost prima şi ultima oră de curs când mai vorbim româneşte. Apoi citeşte catalogul. Eram al patrulea înscris, cu litera „b”. Când ajuge la mine, mă scol în picioare, spun prezent, mă întrebă : - Dumneta de unde eşti Bochiş ? - De la Cluj, îi răspund. Nu schiţează nici un gest. - La terminarea orei să vii la catedra de germană, să mă cauţi. Răspund cu : „am înţeles”, fără alte explicaţii. M-am frământat puţin. Mă gândeam că îmi dă ceva sarcini colaterale, nu-mi convenea. Apoi mă supraevaluam eu, fiind al doilea cu media de admitere cea mai mare din grupă, credeam că îmi va da ceva responsabilităţi. Nici aşa ceva nu gustam. Doream să fiu cât mai liber. Eram curios de motivul invitaţiei. Se termină cele două ore. Am observat în pauză că fumează. După miros nu ceva speciale, BT cred. Germana era ultima oră de curs. Apoi mergeam la masă. Urc la etajul unu la catedra de germană. Bat la uşa şi intru, cu un „săru`mâna” din start. - Hai, hai, intră Bochiş, intră. Era în picioare, cu ţigara în mână, atunci o aprindea. Apoi arată spre un scaun aşezat la un birou mai lung. - Te rog ia loc. Ia loc te rog. Cu zâmbet larg, observ că se bucură. Nici crisparea, nici rigiditatea cum părea la ore. Şi-mi repetă : şezi, şezi ! Mă aşez pe scaun, mă invită să iau ţigară, o refuz, ia loc pe scaun în faţa mea, la capătul mesei şi zânbind mă întreabă. - Ia spune tu, ce mai fac Scumpu Popii şi Vasilie Boroş ? Rămân interzis. Ma blochez pur si simplu. O mie de gânduri îmi trec prin minte dar nu fac conexiunea. Nu am grai. Tot ea continuă. - Tu nu eşti din Cluj, eşti din Borşa ! Aşa-i că eşti din Borşa ? - Da tovarăşa profesoară, din Borşa. Imi revin eu puţin. - Eşti copilul lelii Rachiţa Bochiş. Zâmbeşte de surprinderea mea. Apoi continuă, tot senin, bucuroasă. - Spune-mi te rog pe cine ai avut tu educatoare la grădiniţă ? In anul 1946 ! Apăsând pe an. Mă uimeşte ! Totuşi memoria nu îmi face feste. O văd pe domnişoara blondă ce vorbea, cânta şi dansa. - Pe nepoata tovarăşului profesor Tutilă Haralambie. - Da, aşa este ! Eu sunt aceea, Doina Frumuzache! Se ridică de pe scaun, ocoleşte masa, se apropie de mine, eu mă ridicasem uluit, mă îmbrăţişază şi mă sărută părinteşte pe obraz. Era aşa de bucuroasă încât nu s-a controlat. Imbrăţişarea nu era o realţie normală profesor - elev. A avut o revelaţie. Am discutat despre satul meu natal, despre Vasile Boroş de care probabil s-o fi îndrăgostit, sau poate, de Scumpu` Popii, pe care îl menţiona mereu, şi îşi aducea aminte de sora mea Silvia. I-am povestit de domnu` Tutilă, unchiul ei, de alte noutăţi din Borşa. In finalul discuţiei, mi-a atras atenţia, că faptul de a fi cunoştinţe vechi, nu mă va favoriza la ore, dimpotrivă : „la terminarea cursurilor te asigur că vei şti germană, o să am eu grija de asta”. Ulterior am aflat că i se pusese la dispoziţie fişele personale, cu datele complete a studenţilor din grupa sa, cu loc de naştere, părinţi, astfel i-a fost uşor să mă identifice că am fost elevul ei de grădiniţă. Doina Frumuzache, era refugiată din Basarabia, părinţii decedase, aşa a ajuns la Borşa, la unchiul ei Tutilă Haralambie, ca ulterior să urmeze strălicit facultatea de limbi germanice la Bucureşti, unde a rămas asistentă, apreciată de lingviştii epocii, a devenit şi colaboratoare la Institutul de lingvistică al Academiei, fiind cooptată la elaborarea dicţionarului German – Român, apărut sub egida Academiei Române în anul 1966. La întâlnirea de 45 de ani de la terminarea Institutului, am aflat cu mare regret, că educatoarea mea de la grădiniţa din Borşa şi profesora mea de germană Doina Frumuzache s-a urcat la ceruri de mulţi ani. Toţi din grupa de germană, am picurat câţiva stropi din băutură pentru morţi, eu gândindu-mă şi la această doamnă care a contribuit la educaţia mea de mic. Cred că acum este în ceruri de unde se va bucura că o aminitm. 16 mai 2013
Posted on: Wed, 24 Jul 2013 07:10:44 +0000