Nietzche trecând prin Dostoievski, Occidentul a proclamat el însuşi (înaintea tinerei) că „Dumnezeu a murit”, la Marcuse (omul e acum un canibal consumerist), la Foucault (pentru ultimul, El, Omul, şi nu doar Dumnezeu, e mort!); la contemporanii extremişti Hitler, Stalin, şi apropiaţii Breivik sau Osama Ben Laden decăderea e eminentă iar salvarea lumii trebuie făcută în formule radicale. La noi, discuţia ia direcţii hazli, poincariste; a prins prin Lucian Boia, în mare vogă: „Sfârşitul Occidentului” e poate când „România (nu mai) e altfel”. Pentru Neagu Djuvara, Franţa e acum „prea neagră”… Occidentul, loc de intersecție a două razboie mondiale, loc de intersecţie al utopiilor şi distopiilor, trăieşte poate mult mai acut astăzi această nouă sinteză Post-Berlin 1989. Dar istoria sa rescrie din prezent, cu voia şi din nevoile occidentalilor, iar în Occident „cultura discuţiei” are tradiţie. Occidentul acceptă „critica” astăzi ca parte din viaţa-împreună a individului care recrează mereu statul. Statul se construieşte prin critici, nu se opune atât de vehement individului, ca într-o logică a colonizării. Aici statul se recrează din combustia criticilor interne, dar şi din inspiraţia privirilor venite dinspre exterior. Dar mai există şi un exteriorul din interior: aici sunt aşezaţi poate astăzi imigranţii, de care atât programul de doctoranţi de la Harvard, cât şi piaţa de muncă cea mai banală de construcţii trage beneficii. O cultură a dialogului s-a născut aici în Occidentul recent şi probabil va reuşi prin a integra din nou şi mai-noii săi „excluşii”, imigranţii, şi care, sperăm, vor avea curand un statut mai bun. Nu sunt însă doar imigranţii cei care critică ceea ce noi numim vag… Occidentul. E o confuzie enormă să crezi că americanii, francezii, englezii sunt un bloc omogen şi că ei se opun celorlalţi, imigranţilor sau „tradiţionaliştilor”, lumii exterioare, outsider-ilor. Printre ei, printre aceşti englezi, canadieni, există tot atâtea voci antimondialiste, tot atâtea voci care mărturisesc instrăinarea, singurătatea, falsul lumii în care trăiesc. Ei înşişi se simt imigranţi în propria lor ţară, când văd cum mulţi dintre conaţionalii lor, adepţii multinaţionalişti, işi depun banii în băncile elveţiene… sau părăsesc pur şi simplu ţara, de pre-bogaţi şi nu de criză. În schimb cei „plecaţi de acasă” contribuie la două economii. Gândim în categorii, uitând că străinul nu mai e ce credeam altădată (vezi aici Cerutti, Étrangers). Din păcate, acest lucru nu se ştie sau nu se aude în Europa de est, unde Occidentul e vazut ca un loc uniform, ca alteritate absolută şi/sau etalon sau canon al virtuţilor. „Singură, dar înconjurată de prieteni” – este titlul unei cărţi, a unei avocate de succes din New Brunswik, ce publică la vârsta pensionării, jurnalul vieţii sale… printre oameni prefăcuţi. „De ce nu mai seduc bărbaţii femeile” – altă carte, despre infantilismul, efemenizarea bărbaţilor din Quebec. Dar vă veţi întreba cum ţiganii şi pakistanezii vor schimba în bine lumea occidentală? Copierea salutului lui Hitler, de un ţigan român şi exhibarea lui în faţa unui oficial francez, şi, prin extensie, în faţa unui cetăţean european, aminteşte acestuia abecedarul valorilor civice, experienţa recentă a excluderii rasiale, xenofobe (vezi presa franceză despre acest eveniment al expulzării colective din Franţa de azi). Despre „peleagra” chineză, arabă sau afghană ce să mai spun, se uită istoria umanităţii pur şi simpul. Ne amintim, în schimb, discursul imperialismului colonialist al manualului de şcoală; calificativul superior/inferior impune tonul, uitându-se că nimeni exclusiv, ci fiecare reinventează (zilnic) lumea. Mulţi dintre prietenii mei francezi vad încă lumea aşa. La fel şi mulţi americani, canadieni, norvegieni. Dar şi mulţi români gândesc, din păcate, în carapacea televiziunilor noastre de proastă calitate. Căderea Zidului Berlinului, şi odată cu aceasta începutul Marii Migraţii, trebuie să ducă însă inevitabil la o cunoaştere a Estului dinspre Vest; sensul „colonizării”, astăzi, s-a inversat. Cel ce “vine” de departe e uneori mai aproape de loc. Cel ce înţelege lucruri prea lipit de loc e orbit de pământul prejudecăţilor. Şi e nevoie de această migraţie, la noi şi la animale, emisferele planetei respiră facând istoria. Fiinţa umană are conştiinţă şi asta o delimitează de istoria vegetală sau animală (sau de „eternitatea anistorică”). Să ne întrebăm mai înainte de a-l condamna pe un ţigan ca predispus furtului (aşa cum negrul sau italianul era perceput în Harlem şi Bronx), dacă nu cumva avem fiecare dintre noi o vinovăţie, o vinovăţie colectivă, mică, infimă, poate însă o avem, în existenţa sa precară (o găsim în istorie) de la periferia cetăţii noastre. Ştiu, nu vorbesc despre castelele aristocraţiei ţigăneşti… dar ele sunt făcute tot din indiferenţa noastră. Trebuie să fim conştienţi că în spatele unui caz ca Mailat, care a dus tinerii italieni cu bâtele în stradă în cautarea imigranţilor români, dar şi în spatele motivaţiei acestei tinere „alienate”, sunt responsabilităţi şi legitimităţi înecate într-o gândire a intoleranţei „învăţate” în societatea în care am trăit/trăim şi noi şi cei din lumea aparent mai liberă. Cineva trebuie însă să fie incomod, să supere, să deranjeze, să gândească şi să spună altfel lucrurile, indiferent ce salariu are şi de unde e plătit. Poate aici e rolul celui care se vrea în elită. Poate aici e rolul meu cu care dumneavoastră puteţi să nu fiţi de acord.
Posted on: Fri, 26 Jul 2013 20:49:08 +0000