Noi cereri pentru o monedă globală În data de 16 martie 2009, Itar-Tass a raportat: „Rusia a afirmat că la summit-ul G20 de la Londra, din luna aprilie, ar trebui să se înceapă stabilirea unui sistem de gestionare a procesului de globalizare şi că va examina posibilitatea creării unei monede de rezervă supra-naţionale sau o monedă de «super-rezervă»... care va fi emisă de instituţiile financiare internaţionale.“ Rusia a afirmat că „pare oportun să se reconsidere rolul FMI în acest proces şi, de asemenea, să se determine posibilitatea luării unor măsuri care să permită ca SDR (Special Drawing Rights) să devină o monedă de super-rezervă, recunoscută de către comunitatea mondială“.40 La 23 martie 2009, publicaţia Financial Times a raportat că banca centrală a Chinei „a propus înlocuirea dolarului SUA ca monedă de rezervă internaţională cu un nou sistem global controlat de către Fondul Monetar Internaţional.“ Scopul ar fi ca moneda mondială de rezervă să fie „independentă de naţiunile individuale“ şi să fie „capabilă să rămână stabilă pe termen lung, eliminând astfel deficienţele inerente cauzate de utilizarea monedelor naţionale“. Economistul-şef al Chinei a declarat pentru HSBC: „Acesta este un indiciu care arată că, la ora actuală, China fiind cel mai mare deţinător de active financiare în dolari SUA, este preocupată de potenţialul risc inflaţionist al emiterii de monede fără acoperire de către US Federal Reserve“. Potrivit articolului, guvernatorul Băncii Populare a Chinei „a sugerat extinderea rolului SDR, care au fost introduse de către FMI în 1969 pentru a sprijini regimul fix al cursului de schimb stabilit de Bretton Woods, dar a devenit mai puţin relevant odată cu prăbuşirea lui în 1970.“ Raportul a declarat: „Astăzi, valoarea SDR se bazează pe un grup de patru valute, dolarul american, yenul, euro şi lira sterlină, acestea fiind folosite în mare măsură ca factor de referinţă de către FMI şi de alte organizaţii internaţionale. Propunerea Chinei va extinde acest grup de valute (ce formează baza evaluării SDR) la toate economiile majore şi va înfiinţa un sistem de decontare între SDR şi alte monede, pentru a putea fi utilizate în comerţul internaţional şi tranzacţiile financiare. Statele vor încredinţa FMI-ului o parte din rezervele lor de SDR, pentru a-i gestiona în mod colectiv, în numele lor, iar apoi SDR va înlocui treptat monedele de rezervă existente.“41 La 25 martie, Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei şi fostul preşedinte al Federal Reserve Bank din New York, a ţinut un discurs la Consiliul pentru Relaţii Externe. Când i s-a cerut opinia în legătură cu propunerea chineză pentru o monedă mondială de rezervă, Geithner a răspuns: „Nu am citit propunerea guvernatorului. Acesta este un bancher distins, remarcabil, grijuliu şi foarte atent la fiecare problemă. Dar, aşa cum am înţeles eu, propunerea sa este concepută pentru a spori utilizarea SDR ale FMI. Noi suntem foarte deschişi la această sugestie. Dar ar trebui să vă gândiţi la ea, ca mai degrabă la ceva evolutiv, ce se va clădi pe arhitecturile curente... decât ceva care se ne împingă spre o uniune monetară mondială.“42 (Sublinierea ne aparţine). Pe data de 29 martie s-a raportat că „Grupul de Economişti al Naţiunilor Unite a propus o nouă monedă mondială de rezervă, care ar putea înlocui sistemul american bazat pe dolar, sistem folosit timp de decenii de către băncile internaţionale“ şi că „o monedă de rezervă administrată în mod independent ar putea să opereze fără conflictele generate de dolarul american şi să păstreze mai stabile preţurile mărfurilor de larg consum“.43 Într-un articol din publicaţia Economic Times, din data de 3 aprilie, se afirma: „Lumea nu este încă pregătită pentru o monedă internaţională de rezervă, dar este gata să înceapă procesul de trecerea la o astfel de monedă.“44 Un alt articol din Economic Times, din data de 3 aprilie, începea proclamând că „lumea are nevoie cu siguranţă de o monedă internaţională“. În plus, se afirma: „Dacă nu este acceptat dolarul, în absenţa unei alte alternative, sistemul internaţional de plăţi poate intra într-o stare de îngheţ, situată în afara controlului autorităţilor monetare, conducând economia mondială într-o „Mare Depresie”. Pentru a se evita o astfel de calamitate, comunitatea internaţională ar trebui să reînvie imediat ideea „contului de substituţie”, discutată în 1971, conform căreia deţinătorii oficiali de dolari îşi pot depozita dolarii într-un cont special la FMI, valorile depozitelor fiind exprimate într-o monedă internaţională, cum ar fi SDR“.45 Pe lângă temerile provocate de un dolar aflat în scădere şi ca urmare a discuţiilor deschise despre o nouă monedă globală, reporterii Bloomberg au scris pe data 3 aprilie: „Rolul dolarului (ca monedă de rezervă) nu va fi ameninţat de o expansiune de nouă ori a unităţii de evaluare a Fondului Monetar Internaţional, potrivit UBS AG, ING Grup, NV şi Citigroup Inc.“ După reuniunea G20 de la Londra s-a raportat: „Grupul celor 20 de lideri a fost de acord ca agenţia să ridice 250 miliarde $ prin emiterea de Special Drawing Rights sau SDR, moneda artificială pe care FMI o utilizează printre naţiunile membre. De asemenea, au convenit să depună 500 miliarde $ în inima războinică a FMI-ului.“46 Cu alte cuvinte, marile instituţii financiare globale îşi dau silinţa să salveze dolarul, pentru a nu se precipita o criză, astfel încât să poată continua în linişte cu planurile de introducere a unei noi monede globale. Crearea unei bănci mondiale centrale În 1998, Jeffrey Garten a scris un articol pentru publicaţia New York Times din data de 23 septembrie, pledând pentru un Fed global. Garten a fost decan al Şcolii de Management de la Yale şi a fost subsecretar în administraţia Clinton. El a servit în Consiliului privind Politica Economică Internaţională de la Casa Albă sub administraţia Nixon şi a făcut parte din personalul secretarului de stat Henry Kissinger şi Cyrus Vance, din administraţiile Ford şi Carter. Garten a fost Director la Lehman Brothers şi este membru al Consiliului pentru Relaţii Externe. În articolul său, el a declarat: „...de-a lungul timpului, Statele Unite au înfiinţat instituţii centrale cruciale – Securities and Exchange Commission (1933), Federal Deposit Insurance Corporation (1934) şi cea mai importantă, Federal Reserve (1913). Aceste organizaţii au fost create pentru a face capitalismul funcţional, pentru a preveni ciclurile distructive din domeniul afacerilor şi a modera mâna invizibilă a lui Adam Smith.“ El a explicat apoi: „Aceasta este ceea ce trebuie să se petreacă acum la scară globală. Lumea are nevoie de o instituţie care să ţină o mână pe cârma economică atunci când mările devin furtunoase. Are nevoie de o bancă centrală globală.“ „Dacă încercăm pur si simplu să coordonăm cele mai puternice bănci centrale din lume, Fed şi noua Banca Centrală Europeană de exemplu, nu vom reuşi...“ „Este puţin probabil să se materializeze o colaborare eficientă între ministerele de finanţe şi trezoreriile. Aceste agenţii sunt responsabile pentru legislatura votată iar politicienii din ţările industrializate sunt mai preocupaţi de evenimentele interne decât de stabilitatea internaţională.“ „Singura cale de scăpare este dată de constituirea unei bănci centrale independente, care să aibă responsabilitatea de a menţine stabilitatea financiară globală. Nimeni altcineva nu poate face ceea ce este necesar: să injecteze mai mulţi bani în sistem pentru a impulsiona creşterea economică, să reducă datoriile mari ale pieţelor emergente şi să supravegheze operaţiunile instituţiilor financiare şubrede. O bancă centrală globală ar putea oferi mai multe fonduri economiei mondiale, atunci când aceasta pierde rapid teren...“ În continuare, el a afirmat: „O astfel de bancă ar juca rolul de supraveghetor pentru bănci şi alte instituţii financiare de pretutindeni, oferind anumite standarde uniforme pentru împrumuturi prudente, în locuri precum China şi Mexic. Cu toate acestea, regulamentele nu trebuie să fie prea aspre...“ Garten a continuat: „Există două moduri prin care o bancă centrală globală ar putea fi finanţată. Ar putea avea linii de credit de la toate băncile centrale, bazându-se pe ele în vremurile dificile şi rambursându-le apoi, atunci când piaţa îşi revine. O altă variantă – desigur mai dificil de pus în practică – ar putea fi finanţată printr-o taxă modestă, pusă pe toate schimburile comerciale, colectată de la punctul de import, sau printr-un impozit pus pe anumite tranzacţii financiare globale.“ Interesant, Garten a declarat: „Un lucru care nu este acceptabil ar fi ca banca să fie la mila legislaţiilor orientate pe termen scurt.“ În esenţă, aceasta nu va fi răspunzătoare în faţa oamenilor din întreaga lume. Apoi, el a întrebat: „Faţă de cine ar fi răspunzătoare o bancă centrală globală ?“A răspuns: „Dacă ar fi reglementată numai de tehnocraţi ar fi prea puternică, deşi trebuie să fie condusă de cei mai buni dintre aceştia. O posibilitate ar fi de a lega noua bancă de un grup extins de şapte – poate un G-15 [sau, în contextul de astăzi G20] care ar include ţările G-7, plus membrii în rotaţie precum Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Polonia, India, China şi Coreea de Sud.“ El a mai afirmat că nu ar trebui să existe o „foarte strânsă colaborare“ între o bancă mondială şi Fed. A adăugat: „Banca mondială nu ar funcţiona în Statele Unite şi nu ar putea să treacă peste deciziile băncii noastre centrale. Dar ar putea furniza ingredientul care lipseşte la nivel internaţional – finanţarea de urgenţă pentru nevoia mare de lichidităţi de pe pieţele emergente. Ea nu ar afecta ratele americane de credit ipotecar, dar ar putea ajuta la creşterea profitabilităţii companiilor americane multinaţionale prin crearea unui mediu de afaceri sănătos la nivel mondial.“ În 2008, Jeffrey Garten a scris un articol48, publicat în Financial Times pe data de 25 septembrie, în care a declarat: „Chiar dacă masiva operaţiune de salvare financiară din SUA reuşeşte, ar trebui să fie urmată de ceva chiar mult mai amplu, de stabilirea unei Autorităţi Monetare Globale (Global Monetar Authority - GMA) pentru a supraveghea pieţele care au devenit fără graniţe.“ El a subliniat „...necesitatea apariţiei unei noi Autorităţi Monetare Globale. Aceasta ar da tonul pentru pieţele de capital într-un mod care nu s-ar opune unei funcţii de supraveghere publică cu norme de intervenţie şi ar reveni la acumularea de capital, care este de fapt obiectivul creşterii economice şi dezvoltării, mai degrabă decât de a realiza comerţ de dragul comerţului“. Mai mult, el a declarat: „O GMA ar fi un reasigurator sau un decontator pentru anumite obligaţii deţinute de băncile centrale. S-ar putea atunci examina activităţile de reglementare ale autorităţilor naţionale cu mai multă asprime decât a făcut-o FMI-ul şi se va supraveghea punerea în aplicare a unui număr limitat de reglementări globale. GMA va monitoriza riscurile globale şi va stabili un sistem eficient de avertizare rapidă, ce va suna alarma într-un mod mult mai ferm decât a făcut-o BIS.“ Mai mult, el a afirmat: „cele mai mari companii financiare globale vor trebui să se înregistreze la GMA şi să fie supuse monitorizării sale, sau să fie trecute pe lista neagră. Aceasta include societăţi comerciale şi bănci, dar, de asemenea, şi fonduri suverane, gigantice fonduri speculative şi firme de capital privat.“ El a recomandat: „Conducerea GMA ar trebui să includă bancherii centrali nu doar din SUA, Marea Britanie, zona euro şi Japonia, dar, de asemenea, şi din China, Arabia Saudită şi Brazilia. Aceasta ar fi finanţată prin contribuţii obligatorii provenite de la fiecare ţară capabilă de aşa ceva şi din prime de tipul celor de asigurare, de la companiile financiare globale – listate public, aflate în proprietatea guvernului sau private.“ La 16 octombrie 2008, John Mack, CEO la Morgan Stanley a declarat: „s-ar putea să fie necesară o coordonarea internaţională continuă pentru a debloca pe deplin pieţele de credit şi pentru a rezolva criza financiară, poate chiar prin formarea unui nou organism la nivel mondial pentru a supraveghea întregul proces“49 Într-un articol din Newsweek postat pe 25 octombrie 2008, Jeffrey Garten a declarat că „liderii ar trebui să înceapă să pună bazele unei bănci centrale globale“. El a adăugat: „A existat un moment în care Federal Reserve a jucat acest rol, supraveghind moneda la nivel global în calitate de instituţie financiară principală a celei mai puternice economii la nivel mondial. Însă odată cu creşterea pieţelor de capital, cu ridicarea unor monede precum euro, cu apariţia unor jucători puternici precum China, cu strămutarea bogăţiei înspre Asia şi Golful Persic şi, desigur, cu problemele profunde ale economiei americane, Fed-ul nu mai are capacitatea de a conduce singur.“ El a explicat criteriile şi operaţiunile unei bănci centrale mondiale, spunând: „Ar putea fi autoritatea de reglementare a marilor instituţii financiare globale, cum ar fi Citigroup sau Deutsche Bank, ale căror activităţi trec dincolo de frontiere... Ar putea acţiona ca o instanţă de faliment atunci când marile bănci la nivel mondial, ce operează în mai multe ţări, trebuie să fie restructurate. Ar putea supraveghea nu doar marile bănci comerciale, cum ar fi Mitsubishi UFJ, dar şi sistemul financiar «alternativ» care s-a dezvoltat în ultimii ani, constând din fonduri speculative, grupuri cu capital privat si fonduri suverane – toate care sunt acum în mod substanţial nereglementate.“ Mai mult, aceasta „ar putea avea o influenţă asupra ratelor de schimb cheie şi ar putea conduce de exemplu un nou sistem monetar de realiniere a dolarului şi a yenului, deoarece una dintre primele sale misiuni ar fi să facă faţă marilor dezechilibre financiare care atârnă ca o sabie asupra economiei mondiale“. El a postulat: „O bancă centrală globală nu ar elimina necesitatea existenţei Federal Reserve sau a altor bănci centrale naţionale, care vor avea în continuare responsabilitatea cea mai mare pentru politicile de reglementare rezonabile şi pentru stabilitatea monetară din ţările lor. Dar ar avea o influenţă mare asupra acestora atunci când vor trebui urmate politici care sunt compatibile cu creşterea economică şi stabilitatea financiară globală. De exemplu, ar colabora cu ţările-cheie pentru a coordona mai bine programele naţionale de stimulare atunci când lumea intră într-o recesiune, aşa cum se întâmplă acum, astfel încât impactul cumulat al diverselor eforturi naţionale să nu ducă la o inflaţie globală. Aceasta reprezintă o mare ameninţare, deoarece pretutindeni cheltuielile guvernamentale devin excesive.“ La 10 ianuarie 2009, s-a raportat51 că „o soluţie clară pentru a evita o revenire a acestor probleme ar fi înfiinţarea unei «bănci centrale globale» – atâta timp cât FMI-ul şi Banca Mondială se află în imposibilitatea de a preveni colapsul financiar“. Dr. William Overholt, cercetător principal la Harvard Kennedy School şi anterior la Institutul RAND, a declarat într-un interviu: „Pentru a evita o nouă criză, trebuie să putem gestiona lichidităţile de la nivel mondial. Teoretic, acest lucru ar putea fi realizat prin înfiinţarea unui tip de bancă centrală globală, prin crearea unei monede globale sau prin acceptarea globală a unui set de reguli cu sancţiuni şi un mecanism de soluţionare a litigiilor.“ Guillermo Calvo, profesor de economie internaţională şi afaceri publice la Universitatea Columbia, a scris un articol52 pentru publicaţia Vox, publicat pe 23 martie 2009. Calvo a lucrat ca economist şef la Inter-American Development Bank şi a fost consilier în cadrul departamentului de cercetare al FMI. În prezent el este cercetător asociat la Biroul Naţional de Cercetări Economice (NBER) şi preşedinte al Asociaţiei Internaţionale Economice. Calvo a scris: „disponibilitatea creditelor nu este asigurată prin regulamente financiare mai stricte. De fapt, acest lucru poate fi contraproductiv dacă nu este însoţit de stabilirea unui creditor de ultimă instanţă (LOLR) care să înmoaie radical severitatea unei crizei financiare prin acordarea de linii de credit la momentul potrivit. Acesta a fost şi motivul pentru care în secolul 20 au fost înfiinţate băncile centrale sau regionale, responsabile de un subansamblu al pieţei de capital. A devenit acum evident faptul că domeniul de acţiune al băncilor centrale existente este foarte limitat şi că lumea nu are nici o instituţie care să îndeplinească acest rol, atât de necesar la nivel mondial. FMI-ul se îndreaptă în această direcţie, dar este încă prea mic şi prea limitat pentru a face acest lucru în mod adecvat.“ Calvo a mai declarat că „subiectul regulamentului financiar ar trebui să fie discutat împreună cu problema unui creditor mondial de ultimă instanţă“. Mai mult decât atât, el a afirmat că „instituţiile financiare internaţionale trebuie să aibă mai multă putere, pentru a ajuta economiile emergente în perioada de răscumpărare a datoriilor“. O „nouă ordine mondială“ în domeniul bancar După colapsul companiei Bear Stearns, într-un raport al Reuters din 17 martie 2008 se afirmă (pe baza un document eliberat de firma de cercetare CreditSights): „după ce JPMorgan Chase & Co a declarat că cumpără Bear Stearns, ar putea urma o şi mai mare consolidare a industriei şi noi achiziţii.” Mai mult, Reuters a raportat: „În cazul unor consolidări viitoare, printre potenţiali cumpărători identificaţi de către CreditSights se numără: JPMorganChase, Wells Fargo, US Bancorp, Goldman Sachs şi Bank of America...“53 La 9 iunie 2008, Timothy Geithner, în calitate de şef al Federal Reserve Bank din New York, a scris un articol pentru Financial Times ca urmare a participării sale la Conferinţa Bilderberg din 2008. Înainte de publicarea acestuia, Timothy Geithner a scris54 „băncile şi băncile de investiţii, a căror sănătate este crucială pentru sistemul financiar global ar trebui să opereze sub un cadru de reglementare unificat“. De asemenea, el a scris că US Federal Reserve ar trebui să joace un rol central „în acest nou cadru de reglementare, lucrând în strânsă colaborare cu autorităţile de supraveghere din SUA şi din întreaga lume. La data de 6 noiembrie 2008, The National, o importantă publicaţie din Emiratele Arabe Unite, a publicat un articol despre magnatul David Rothschild, care călătorea cu premierul britanic Gordon Brown, în cadrul unei vizite în Orientul Mijlociu, deşi nu făcea parte din „grupul oficial“ care îl însoţea pe Brown. În articol se afirma: „Baronul Rothschild împărtăşeşte părerea majorităţii oamenilor, că există o nouă ordine mondială. În opinia sa, băncile vor reduce gradul de îndatorare şi va exista o nouă formă de guvernare globală.“55 La 24 februarie 2009, Times Online a publicat un articol cu titlul „Noua ordine a lumii în sectorul bancar este necesară ...“ În articol (care a fost scris de Michael Lafferty, preşedintele International Retail Banking Council) se afirma: „este din ce în ce mai evident că lumea are nevoie de un sistem bancar nou şi că acesta nu ar trebui să fie prea asemănător cu cel care a reuşit să eşueze într-un mod atât de spectaculos“56 Desigur că cei care modelează acest nou sistem bancar sunt campionii vechiului sistem bancar. Soluţiile care vor urma sunt pur si simplu extensii ale sistemului actual, doar accelerate datorită necesităţilor generate de actuala criză. Naşterea unui guvern global Într-un articol apărut în publicaţia Financial Post (din 2 aprilie 2009) se menţiona: „La ora actuală există pericolul ca lumea se se îndreapte înspre o monedă de rezervă «super suverană», proiectată de grupuri de experţi precum «Comisia ONU de experţi» condusă de laureatul premiului Nobel economistul Joseph Stiglitz, însă atunci vom renunţa la posibilitatea apariţiei în mod spontan a unei armonii financiare, pentru a lăsa locul unei ordini planificate centralizate şi politizării banilor. O astfel de schimbare de regim ar pune în pericol nu numai valoarea viitoare a banilor, dar şi libertatea si prosperitatea noastră.“57 În publicaţia Toronto Star din data de 3 aprilie se menţiona: „O caracteristică incomodă a Noii Ordini Mondiale poate fi faptul că lacunele din venitul mondial se vor amplifica, deoarece noile puteri precum China, India şi Brazilia, îi privesc pe cei aflaţi sub nivelul lor, ca pe nişte potenţiali rivali...“ Autorul a mai afirmat: „Prin urmare, Noua Ordine Mondială nu va fi neapărat mai bună decât cea veche... Ce este sigur însă, este ca afacerile globale vor fi considerabil diferite de acum înainte.“58 În data de 1 aprilie, Robert Zoellick, preşedintele Băncii Mondiale, a afirmat: „Dacă liderii sunt serioşi în privinţa creării de noi responsabilităţi globale sau de guvernare, atunci ar trebui să înceapă prin modernizarea multilateralismului, împuternicind OMC, FMI şi Banca Mondială astfel încât să poată monitoriza politicile naţionale.“59 David Rothkopf, un cercetător de la Carnegie Endowment for International Peace, membru al Consiliului pentru Relaţii Externe, fost subsecretar adjunct pentru comerţul internaţional în administraţia Clinton, adjunct şi fost director general al Kissinger Associates, Inc, a scris recent o carte intitulată: Superclass: The Global Power Elite and the World They are Making. Când a discutat despre rolul şi agenda „superclasei globale“, el a scris: „într-o lume caracterizată prin mişcări şi ameninţări globale ce nu îşi prezintă paşapoartele la frontierele naţionale, nu mai este posibil ca un stat-naţiune, care acţionează individual, să îşi îndeplinească partea sa de contract social“.60 El a continuat: „...chiar şi organizaţiile internaţionale şi alianţele pe care le avem astăzi, aşa cum sunt ele, imperfecte, ar fi părut imposibile până de curând, în special succesul Uniunii Europene – un stat unitar, democratic, de dimensiunea Indiei. Evoluţia şi realizările unor astfel de entităţi, în ciuda tuturor obstacolelor întâlnite, arată că nu este vorba despre nişte cazuri izolate, ci despre o tendinţă generală, ce se îndreaptă în direcţia a ceea ce Tennyson a numit „Parlamentul Omului sau legea universală“. El a afirmat că „ acest progres va continua“, dar va fi dificil, pentru că „subminează multe structuri ale puterii locale şi naţionale şi concepte culturale care au fundaţii adânc înfipte în piatra de temelie a civilizaţiei umane, precum noţiunea de suveranitate“.61 În continuare, el a scris că „mecanismele unei guvernării globale sunt mult mai posibil de înfăptuit în mediul de astăzi“ şi că aceste mecanisme „sunt adesea creative, venind cu soluţii temporare la problemele urgente, care nu pot aştepta până ce lumea va îmbrăţişa o idee şi mai mare şi mai controversată, precum aceea a unui adevărat guvern mondial“.62 În data de 8 decembrie 2008, Financial Times a publicat un articol63 scris de Gideon Rachman, fost participant la întâlnirile Bilderberg. El a scris: „Pentru prima dată în viaţa mea cred că formarea unui guvern mondial este plauzibilă.“ El a continuat: „Un Guvern Mondial ar implica mult mai mult decât cooperarea între naţiuni. Ar fi o entitate cu caracteristici similare unui stat, susţinută de un corp legislativ. Uniunea Europeană a stabilit deja un guvern continental pentru 27 de naţiuni, care ar putea fi un model. UE are o Curte Supremă, o monedă, mii de pagini de drept, un serviciu civil şi capacitatea de a disloca forţe militare.“ Rachman a întrebat apoi dacă modelul european „s-ar putea extinde la nivel mondial“ şi a afirmat că există trei motive pentru care crede că acest lucru ar fi posibil. În primul rând, a afirmat el, „este tot mai clar faptul că problemele cele mai dificile cu care se confruntă guvernele naţionale au un caracter internaţional: încălzirea globală, o criză financiară globală şi un „război global împotriva terorismului“. În al doilea rând, el a afirmat că „acest lucru s-ar putea realiza“, în mare parte ca urmare a revoluţiei din domeniul transportului şi a comunicaţiilor, care au făcut ca „lumea să devină mai mică“. În al treilea rând, acest lucru este posibil printr-o trezire, „o schimbare în atmosfera politică“ pe măsură ce „crizele financiară şi schimbările climatice împing guvernele naţionale în direcţia unor soluţii globale, chiar şi în ţări precum China şi SUA, care în mod tradiţional îşi protejează cu putere suveranitatea naţională“. El l-a citat pe Jacques Attali, un consilier al preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy, care a afirmat că „guvernarea globală este doar un eufemism pentru un guvern global“ şi că „criza financiară internaţională se datorează faptului că avem pieţe financiare globale însă nu avem o legislaţie mondială“. Cu toate acestea, Rachman a declarat că „orice presiune îndreptată înspre o «guvernare globală» ...va fi un proces lent şi dureros“. Ulterior el a declarat că una dintre problemele cu care ne confruntăm la ora actuală, poate fi ilustrată prin intermediul unui exemplu provenit din Uniunea Europeană, care „a suferit o serie de înfrângeri umilitoare în referendumuri, atunci când a fost necesar ca planurile pentru o «uniune tot mai strânsă» să fie aprobate de către electorat.“ El a continuat, afirmând: „În general, Uniunea Europeană a progresat cel mai rapid atunci când chestiunile cu o influenţă mai mare au fost convenite de către tehnocraţi si politicieni – şi apoi aprobate fără trimitere directă la alegători. Guvernarea internaţională tinde să fie eficientă numai atunci când este anti-democratică.“ (Sublinierea ne aparţine). În noiembrie 2008, US National Intelligence Council (NIC), centrul comunităţii de informaţii din SUA pentru „gândire strategică pe termen mediu şi lung“, a lansat un raport64 ce a fost realizat în colaborare cu numeroase think-tank-uri, firme de consultanţă, instituţii academice şi sute de experţi, printre care şi Consiliul Atlantic al Statelor Unite, Centrul Wilson, RAND Corporation, Brookings Institution, American Enterprise Institute, Texas A & M University, Consiliul pentru Relaţii Externe şi Chatham House din Londra. Raportul, intitulat „Tendinţe Globale 2025: O lume transformată“, schiţează tendinţele politice economice globale actuale pe care lumea le-ar putea urma până în anul 2025. În ceea ce priveşte criza financiară, se afirmă că rezolvarea acesteia „va necesita eforturi pe termen lung de stabilire a unui nou sistem internaţional“.65 Se sugerează că, pe măsură ce „modelul“ de dezvoltare al Chinei devine tot mai atractiv, ar putea exista un declin în democratizarea economiilor emergente, a „regimurilor autoritare neperformante“ şi a „democraţiilor slabe, frustrate de ani de slabe performanţe economice“. Mai mult, dolarul va înceta să mai fie moneda de rezervă mondială, deoarece probabil va exista o tendinţă de „îndepărtare de acesta“.66 Se afirmă că dolarul va deveni „un fel de monedă principală între alte monede egale cu el, până în 2025“ şi că „acest fenomen ar putea să apară brusc, în urma unei crize, fie treptat, odată cu reechilibrarea la nivel mondial.“67 Raportul intră în amănunte cu privire la construirea unui nou sistem internaţional, declarând: „Până în 2025, statele-naţiuni nu vor mai fii singurii actorii de pe scena mondială şi «sistemul internaţional» se va fi transformat deja, pentru a se potrivi cu noua realitate. Dar transformare va fi incompletă şi neuniformă.“ Mai mult, „...este puţin probabil să aibă loc o apropiere globală, unitară, cuprinzătoare, faţă de conceptul unei guvernării globale. Tendinţele actuale sugerează că în anul 2025, guvernarea globală va fi un mozaic de suprapuneri, format de multe ori din eforturi fragmentate, ad-hoc, cu coaliţii mereu în schimbare, constituite din naţiunile membre, organizaţiilor internaţionale, mişcărilor sociale, ONG-urile, fundaţiile filantropice şi diverse companii.“ „Este puţin probabil ca cele mai multe dintre problemele transnaţionale presante (incluzând aici: schimbările climatice, reglementarea pieţelor financiare globalizate, migraţia, statele falimentare, reţelele criminale, etc.) să fie rezolvate în mod eficient prin acţiunile individuale ale statelor-naţiuni. Nevoia unei guvernări eficiente la nivel mondial va creşte mai repede decât viteza cu care pot să răspundă mecanismele existente.“68 Raportul abordează şi tema regionalismului, declarând: „În cazul în care se va produce o mai mare integrare în Asia, aceasta ar putea umple golul lăsat de o ordine internaţională slăbită, multilaterală, dar ar putea de asemenea submina şi mai mult această ordine. După criza financiară din Asia din 1997, au început să prindă rădăcini o mulţime de societăţi pan-asiatice – cea mai semnificativă fiind ASEAN + 3. Deşi puţini ar argumenta că un omolog asiatic al UE este un rezultat probabil, chiar până în 2025, dacă anul 1997 este luat ca punct de plecare, atunci fără îndoială că Asia a evoluat mai rapid în ultimii zece ani decât s-a dezvoltat integrarea europeană în primele ei decenii.“ Mai departe în raport se afirmă: „în următorii 15 ani este foarte posibilă o evoluţie înspre un grup de valute asiatice, dacă nu chiar înspre o unitate monetară asiatică, care să reprezinte o a treia rezervă“. În continuare se precizează: „regionalismul din Asia va avea implicaţii globale, eventual declanşând sau consolidând tendinţa către trei grupuri comerciale şi financiare care ar putea deveni cvasi-grupări (America de Nord, Europa şi Asia de Est)“. Aceste grupări „vor avea implicaţii pentru capacitatea de a putea înfăptui în viitor (la nivel mondial) acordurile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi grupurile regionale ar putea concura în stabilirea standardelor pentru produsele trans-regionale, pentru IT, biotehnologie, nanotehnologie, drepturi de proprietate intelectuală, precum şi alte produse ale „noii economi“.69 De mare importanţă este şi subiectul democratizării. Raportul afirmă că „este posibil ca înaintarea să încetinească şi globalizarea va face ca multe ţări recent democratizate să fie supuse unor presiuni sociale şi economice crescute, care ar putea submina instituţiile liberale“. Aceasta în mare măsură deoarece „performanţele economice mai bune a multor guverne autoritare ar putea semăna îndoieli în rândurile unora, în legătură cu teoria că democraţia este cea mai bună formă de guvernare“. Autorii raportului afirmă: „Sondajele pe care le-am consultat indică faptul că cei din Estul Asiei pun un accent mai mare pe un bun management, inclusiv pe creşterea standardului de viaţă [sic], decât pe democraţie.“ În continuare, raportul afirmă: „chiar şi în multe democraţii bine stabilite, anchetele arată existenţa unor frustrări în creştere în legătură cu modul actual de funcţionare a sistemelor democratice de guvernare şi a unor controverse în rândul elitelor în legătură cu capacitatea guvernelor democratice de a întreprinde acţiunile necesare pentru a se ocupa rapid şi eficient de numărul tot mai mare de provocări transnaţionale.“70 Concluzie În viitor, economia politică globală va avansa înspre un sistem global de guvernare, sau un guvern mondial, cu o bancă centrală mondială şi o monedă globală. Aceste evoluţii sunt de natură să se materializeze în viitor şi ca urmare a unui declin al democraţiei din întreaga lume. Prin urmare ne vom confrunta cu o creştere a autoritarismului. Practic suntem martorii creării unei Noi Ordini Mondiale, compusă dintr-o structură guvernamentală globală totalitaristă. De fapt, însăşi noţiunea de monedă globală şi bancă centrală globală este autoritară prin însăşi natura sa, deoarece elimină orice posibilitate de supraveghere şi responsabilitate, doar unu grup mic, interconectat, al elitelor internaţionale, putând exercita o astfel de funcţie. Aşa cum a explicat Carroll Quigley în monumentala sa lucrare: Tragedy and Hope: „Puterile capitalismului financiar au avut un alt obiectiv de atins, nici mai mult nici mai puţin decât să creeze un sistem mondial privat de control financiar, capabil sa domine sistemul politic al fiecărei ţări şi economia întregii lumi. Acest sistem trebuia să fie controlat într-o manieră feudalistă de către băncile centrale ale lumii, ce vor acţiona într-o deplină armonie, ca urmare a acordurilor secrete încheiate în cadrul frecventelor şedinţe secrete şi a conferinţelor. Vârful sistemului trebuia să fie Bank for International Settlements din Basel, Elveţia, o bancă privată deţinută şi controlată de către băncile centrale din întreaga lume, care şi ele în sine erau societăţi private.“71 Într-adevăr, actualele „soluţii“ propuse pentru rezolvarea crizei financiare globale aduc beneficii celor care au cauzat criza, în detrimentul celor care vor suferi cel mai mult de pe urma ei: clasa mijlocie aflată pe cale de dispariţie şi oamenii săraci din întreaga lume, datori şi deposedaţi de bunurile lor. Soluţiile propuse pentru rezolvarea crizei reprezintă manifestările şi actualizarea scopurilor elitei globale şi prin urmare, reprezintă condiţiile cel mai puţin favorabile pentru marea majoritate a oamenilor din întreaga lume. Este absolut necesar ca oamenii din întreaga lume să se împotrivească acestor „soluţii“ şi să intre într-o nouă eră, într-o „Nouă Ordine Mondială”, o Ordine Mondială a oamenilor; în care soluţiile se vor afla în guvernarea locală şi economiile locale, astfel încât oamenii să aibă un rol mai mare în determinarea viitorului şi a structurii propriei economii politice şi deci a propriei lor societăţi. Cu această alternativă a unor economii politice localizate, coroborată cu o populaţie globală fără precedent şi cu democratizarea internaţională a comunicării prin Internet, avem mijloacele şi posibilitatea de a construi cele mai diverse structuri culturale şi sociale pe care le-a cunoscut vreodată umanitatea. Răspunsul constă în internalizarea puterii umane şi a destinului şi într-o respingere a exteriorizării puterii şi destinului uman înspre o autoritate situată la nivel mondial, la care doar câţiva au acces. A internaliza puterea omului şi destinul înseamnă a împlini darul minţii umane, care are capacitatea de a se angaja într-o gândire situată dincolo de aspectele materiale, cum ar fi cele care ţin de hrană şi adăpost. Fiecare individ posedă în sine însuşi capacitatea de a gândi critic despre sine însuşi şi despre propria lui viaţă. Acum este momentul de a utiliza această capacitate, cu scopul de a internaliza conceptele şi întrebările referitoare la puterea şi destinul omului. De ce suntem aici? Înspre ce ne îndreptăm? Înspre ce ar trebui să ne îndreptăm? Cum putem ajungem acolo? Presupusele răspunsuri la aceste întrebări ne sunt oferite de către o elita globală care se teme de repercusiunile ce ar apărea dacă toţi oamenii din întreaga lume ar începe să răspundă la aceste întrebări, fiecare pentru sine însuşi. Nu ştiu răspunsurile la aceste întrebări, dar ştiu că răspunsurile se află în mintea şi spiritul uman, care mereu au depăşit şi vor continua să depăşească cele mai mari provocări cu care s-a confruntat umanitatea până în prezent şi, fără îndoială, vor triumfa asupra Noii Ordini Mondiale. Despre autor: Andrew G. Marshall este cercetător asociat la Centrul de Cercetare asupra Globalizării, (Centre for Research on Globalization), din Montreal, Canada (CRG). În prezent el studiază economia politică şi istoria la Universitatea Simon Fraser, British Columbia, Canada. Website: globalresearch.ca
Posted on: Sun, 11 Aug 2013 20:38:36 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015