Nu trebuie sa lase pe nimeni sa-i zdruncine credintele Ma bantuie de foarte mult timp o intrebare: Ce este oare greseala? Am invatat ca trebuie sa raman pur si simplu in fata intrebarii si usor, usor, raspunsul va veni cand va trebui. Analizand la rece multe lucruri, greseala cred eu ca e ceva diferit de ceea ce credem noi ca e corect. Si din pacate o intrebare naste alta intrebare si sirul nu se opreste. Dar ce credem noi ca e corect se bazeaza oare pe ceva? Cine decide sau de unde stim ca ce e corect, e corect? Si uite asa incep framantarile. Dar… un inceput e indoiala, ceea ce nu e tocmai ce ne dorim in viata asta. Meseria de parinte cred ca e cea mai grea, cea mai frumoasa si nu exista nici retete, nici formule castigatoare. Iar copiii nostri vin sa-si invete lectia lor in viata asta. Noi putem doar sa-i iubim neconditionat, sa-i incurajam, sa-i veghem, sa-i sustinem. Uitandu-ma la baiatul meu m-am vazut in oglinda, mi-am vazut credintele preluate, rigiditatile si judecatile. Nu as dori sa se identifice si el cu multe dintre ele pentru ca s-ar putea sa creada suma asta de idei despre lume pe care i le-am inoculat eu repetandu-i-le sau actionand intr-un anume fel. De ce? Pentru ca trebuie sa-si descopere el adevarul lui si trebuie sa fie... El… pur si simplu. Dar mai presus de toate, cred ca nu trebuie sa lase pe nimeni sa-i zdruncine credintele. Au fost momente in viata asta in care auzeam, vedeam si ma strangeam de durere. As fi vrut sa adun un dram de forta din toata slabiciunea ce ma luase, un cuvant magic, nu stiu, ceva care sa faca sa dispara crusta rigida cu care mi-am acoperit fiul. Dar tot eu, in linistea care m-a cuprins, am inteles ca asta e. Mi-am zis ca eu sunt vinovata, insa tot eu am inteles ca nu exista vinovati neaparat sau cruci de dus. Am acceptat ca este creatia mea pe care acum mi-e greu si mi-e rusine s-o vad! Insa asta imi soptea o voce aspra, vocea egou-ului meu, dar asta nu inseamna ca e si adevarat. Copiii ne aleg pentru ca asa trebuie, ne aleg pentru un motiv anume, ne aleg pentru au nevoie de noi ca si parinti. Si bineinteles ca au venit pe rand: panica, frica, durerea, neputinta. Si o voce interioara spune "Ai gresit!" "Nu am gresit!" spun eu cu tot sufletul. Cand atingem fundul gropii vin ingerii nostri pazitori sa ne ia inapoi in lumina, cand acceptam caderea, cand ne uitam la ceea ce este fara sa ne mai impotrivim, ceva se intampla, ceva inauntrul nostru cu o forta extraordinara muta ceea ce e in jur, de fapt muta munti. Zilele astea insa m-am uitat la el fara argumente, fara sa il mai judec, fara sa vreau sa-l schimb, sa-i rup crustele. Dumnezeu se uita prin ochii mei si totul era cum era. Am realizat ca-i vad aura. E atat de frumos si are asa ca un cerc luminos si ii inconjoara conturul, are ingerii lui pazitori ca noi toti de altfel. Te iubesc, mama. I-am spus in gand si lui si mie, cu calm, si acele fraze veneau de dincolo de mine. Indoieste-te dragul meu copil, indoieste-te de tot ceea ce crezi, pentru ca lucrurile s-ar putea sa stea exact pe dos. Nu detinem adevarul absolut, oricat am crede asta. Si cred ca asta e munca lui, sa-si descopere propriul adevar, cel care ii va face inima sa zambeasca. Nu e bine sa-si conduca viata dupa ceea ce cred eu ca e bine sau rau. Astea sunt doar parerile mele, adevarurile mele doar, si cu multe dintre ele poate nici eu nu sunt deloc fericita. Stiti de ce? Pentru ca unele dintre ele, la randul lor, sunt ale parintilor mei, si nici ale lor nu sunt, sunt ale parintilor lor si tot asa. Pana la urma fii, copii, parinti ce suntem nu avem nicio vina, suntem poate doar victimele unei grozave neintelegeri care vine de departe, dar vestea buna e ca odata dobandita constienta asupra acestui lucru, putem intreupe aceest sir, putem face ceva, putem face multe. Putem sa zambim, putem sa mergem mai departe cu credinta in suflet ca asa trebuia sa se intample. Putem sa incercam sa fim… oameni frumosi in fiecare zi. ARTICOL SMART WOMAN
Posted on: Thu, 01 Aug 2013 09:08:43 +0000