O amintire a integrităţii pentru împărăţia lui Dumnezeu Iehova Dumnezeu, Creatorul, nu a stabilit nicio împărăţie peste omenire în grădina Edenului. După ce primul om şi prima femeie au păcătuit împotriva Creatorului, şi chiar înainte de a fi alungaţi din locuinţa lor, din grădină, Iehova a făcut o promisiune publică de a aduce în existenţă un eliberator pentru omenire. El a zis nelegiuitului ispititor al lui Adam şi Eva, în auzul lor: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Gen. 3:15) Adică, înainte de a zdrobi capul ispititorului, eliberatorul însuşi trebuie să sufere o rană dureroasă, comparabilă cu o muşcătură la călcâi de către un şarpe. El trebuie să fie gata şi destul de curajos să sufere aceasta pentru împărăţia lui Dumnezeu. Sub suferinţă, el trebuie să-şi păstreze integritatea înaintea lui Iehova Dumnezeu, pentru a se dovedi vrednic să ocupe tronul Împărăţiei. Profeţiile ulterioare ale lui Dumnezeu, au descoperit că Regele promis va fi un urmaş al lui Avraam prin Regele David. David pare să fie primul rege iudeu al ace¬leiaşi cetăţi în care Melchisedec domnise cu aproximativ nouă sute de ani mai înainte, anume Ierusalim. (Ps. 76:1, 2) Dumnezeu a promis lui David că Regele prezis va veni prin linia lui şi de aceea Regele promis a fost numit „Fiul lui David”. (2Sam. 7:12-17). Peste o mie de ani după David, iudeii din Ierusalim şi împrejurimi au jucat un important act dramatic, care a arătat în mod clar cine este acest Rege care devine Zdrobitorul capului Şarpelui. Actul lor dramatic L-a identificat pe Rege ca omul cunoscut pe atunci în general ca „Isus, profetul din Nazaret”. Aceasta era pe vremea când Isus a intrat călare în Ierusalim, după moda vechilor regi ai lui Israel, anume călărind un asin. Acest eveniment se întâmpla cu câteva zile înainte de celebrarea iudaică a Paştelui anual în 33 d.C. Un martor ocular al evenimentului ne spune că acolo s-a împlinit profeţia din Zaharia 9:9. El zice: ,,Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele care veneau în urmă strigau: Osana Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Osana în cerurile înalte!” Nu numai de-a lungul drumului pe care Isus îl străbătu, ci de asemenea şi în templu copiii strigau: ,,Osana Fiul lui David!”, adică `Dumnezeu să mântuiască pe Fiul lui David!` - Mat. 21:8, 9, 15; Luca 19:38; Marcu 11:9, 10. Subiectul împărăţiei lui Dumnezeu era astfel încredinţat în acel an Paştelui. În decursul celor trei ani şi jumătate înainte de aceasta, Isus arătase că împărăţia lui Dumnezeu este chestiunea de discuţie principală înaintea întregii omeniri. Isus a făcut aceasta prin predicarea în mod public şi în privat a veştilor bune ale împărăţiei lui Dumnezeu. După intrarea Sa călare în mod triumfător în Ierusalim, El a rostit multe parabole şi profeţii cu privire la împărăţie, pentru a face clar cine vor fi asociaţi cu El în ea şi cum şi când va fi ea întemeiată. În ziua de Paşte El a murit pe un stâlp la Calvar, cu o scriere de mână atârnată deasupra capului Său ca o acuză de răzvrătire la adresa Lui: „Isus din Nazaret, Regele Iudeilor. (Ioan 19:19, 20) A treia zi după moartea Sa, Iehova Dumnezeu a răspuns strigăte¬lor poporului de „Osana!” care s-au înălţat până la El. El a mântuit pe Regele Său, pe Fiul lui David, din ghearele morţii, ridicându-L la viaţă nemuritoare, ca să poată la timpul potrivit să zdrobească capul Şarpelui. Dumnezeu a răsplătit pe Isus în acest mod glorios, deoarece sub toate suferinţele, până la vărsarea sângelui vieţii Sale, Isus nu Şi-a încălcat niciodată integritatea faţă de Iehova, Maiestate Suveran al întregului univers şi Fondator al împărăţiei. Cu un preţ scump a câştigat Isus Cristos locul principal în împărăţia lui Dumnezeu, dar Isus a fost gata să-l plătească. De ce? Deoarece împărăţia este chestiunea principală de discuţie înaintea întregului univers. Împărăţia este Guvernul universal pe care Dumnezeul Cel Preaînalt îl pune în putere şi funcţiune, pentru a justifica propria Sa suveranitate ca universală şi de neschimbat, precum şi pentru a curăţa sfântul Său nume de toate ocările şi defăimările pe care acel Şarpe, ispititorul, le-a aruncat asupra Lui în decursul acestor şase mii de ani. Văzând că Iehova Dumnezeu este Cel Suprem şi Izvorul întregii vieţi şi creaţii, justificarea suveranităţii Sale universale şi a bunului nume este de o mai uriaşă importanţă decât mântuirea creaturilor umane păcătoase. Şi chiar răscumpărarea şi mântuirea oricăror oameni păcătoşi este îndeplinită prin acea justificare. Înţelegând evident că motivul cel mai important pentru care a mers jos în moarte era să-Şi dovedească integritatea şi să justifice numele şi suveranitatea lui Iehova, Isus a stabilit o amintire sau o comemorare printre urmaşii Săi în noaptea acelui Paşte al anului 33 d.C. Dar mai întâi El a mâncat Paştele cu ei. Fiind un iudeu prin naşterea Sa umană, Isus a sărbătorit corect Paştele la Ierusalim, cetatea unde Iehova Dumnezeu a făcut să fie pus numele Său şi să fie clădit templul Său. Data acestei celebrări anuale a Paştelui era patrusprezece Abib, sau patrusprezece Nisan, cum a fost numită mai târziu. Iehova Dumnezeu a stabilit Abib să fie prima lună a anului iudeu. El a făcut aceasta o lege ca izraeliţii să celebreze Paştele anual, ca o amintire a primului Paşte pe care strămoşii lor l-au ţinut jos în Egipt. În acel timp, El i-a eliberat din sclavia Egiptului şi i-a ucis pe toţi întâi-născuţii Egiptului pentru a înfrânge voinţa egiptenilor de a se opune izraeliţilor ca să părăsească Egiptul. Dumnezeu a zis izraeliţilor prin Moise, ca profet: „Şi această zi va fi o amintire pen¬tru voi şi să o ţineţi ca o sărbătoare lui Iehova: în decursul tuturor generaţiilor voastre să o ţineţi printr-o lege vecinică.” (Ex. 12:14, Am. Stan. Ver.) Junghierea unui miel de Paşte şi stropirea sângelui pe exteriorul tocului uşii, iar apoi mâncarea mielului fript în casă în acea ultimă noapte de sclavie în Egipt, erau la loc de cinste în celebrare. Dar viitoarele celebrări ale sărbătorii nu urmau să fie in memoriam [în amintirea] mielului de Paşte, ci urmau să fie o amintire pentru Dumnezeu, o „sărbătoare a lui Iehova”. Sărbătoarea comemora actul lui Iehova de justificare a puterii Sale supreme peste Egipt şi eliberarea poporului Său ales, şi nu în primul rând comemorarea mielului de Paşte. Eliberarea lui Israel din Egipt a venit cu mai mult de trei mii de ani înainte. Ea a ilustrat în mod profetic cum îi eliberează Iehova pe toţi cei care devin poporul Său din această lume asupritoare, al cărei domnitor mai puternic decât Faraonul Egiptului este Şarpele, ispititorul. Mielul de Paşte, datorită sângelui căruia copiii întâi-născuţi ai izraeliţilor au fost ocoliţi şi cruţaţi de la moarte, simbolizează pe cineva. Pe cine? Pe Cel prin care Iehova Îşi justifică numele şi Îşi eliberează poporul. Pentru acest motiv, Ioan, care L-a botezat pe Isus în râul Iordan, a arătat spre Isus şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Că aceasta era în mod deosebit o referire la mielul de Paşte, este arătat de către apostolul Pavel, care scrie: „Căci Cristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului.” (Ioan 1:29; 1Cor. 5:7, 8) De aceea, aceasta era în armonie cu faptele că Isus, după celebrarea ultimului Său Paşte tipic sau simbolic cu ucenicii Săi în Ierusalim, a fost omorât mai târziu, în aceeaşi zi de 14 Nisan. În acest mod, El a îndeplinit întru totul ilustraţia profetică a mielului de Paşte şi a făcut ca celebrarea Paştelui să devină un obicei expirat. Cu moartea Sa ca Mielul lui Dumnezeu, sosise timpul de a cele¬bra realităţile eterne, pe care vechiul Paşte numai le-a simbolizat sau le-a preumbrit. Isus ştia că El avea să sufere pentru Împărăţia lui Dumnezeu în aceeaşi zi şi de aceea era foarte dornic să celebreze acest ultim Paşte cu ucenicii Săi. El le-a zis astfel, după cum citim la Luca 22:13-18: „Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis. Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în împărăţia lui Dumnezeu. Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi: pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni împărăţia lui Dumnezeu.” Din asemenea remarci este evident că în timp ce Isus mânca din mielul fript de Paşte, care Îl simboliza pe El însuşi, şi bea din vinul de Paşte, gândurile Sale nu erau concentrate asupra Lui însuşi. El se gândea mai mult la marea chestiune de discuţie pusă înaintea întregului univers, suveranitatea de drept a Tatălui Său, Iehova Dumnezeu. Pe aceasta era El hotărât să o sprijine şi să-i rămână credincios, deşi aceasta însemna pentru El chin amar şi suferinţă până la cea mai ruşinoasă moarte pe stâlp. Relatarea despre ceea ce a urmat o luăm din traducerile bazate pe cele mai vechi manuscrise greceşti disponibile acum şi socotite cele mai autoritare şi de încredere. Citim: „În timp ce mâncau, Isus a luat o pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu! Apoi a luat un pahar de vin, a mulţumit şi li l-a dat, zicând: Trebuie să beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, care ratifică legământul şi care se varsă pentru mulţi, pentru iertarea păcatelor lor. Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când voi bea cu voi noul vin în împărăţia Tatălui Meu.” (Matei 26:26-29) Cuvintele lui Isus cu privire la bucata de pâine nedospită şi paharul cu vin roşu nu erau cuvinte magice, care să schimbe întreaga substanţă a pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Său, literal. Cuvintele Sale erau simplu anunţul că pâinea şi vinul erau simboluri sau embleme. Ambele embleme, pâinea nedospită şi vinul roşu, arată spre unul şi acelaşi lucru, anume spre moartea lui Cristos în justificarea suveranităţii universale şi a numelui sfânt al Tatălui Său. Astăzi, pentru noi Paştele nu coincide cu comemorarea, după cum era pe vremea lui Isus, când patru pahare cu vin erau întrebuinţate în acea seară de amintire şi era rostită o binecuvântare peste fiecare din cele patru pahare, după obiceiul acelor zile. Cina pascală cu cele patru pahare de vin ale ei este sărbătorită de către evreii necredincioşi chiar până în ziua de astăzi, dar, de la moartea lui Isus, celebrarea anuală a comemorării de către creştini la 14 Nisan este cu totul deosebită de asemenea cină pascală. „Faceţi aceasta în amintirea Mea”, a zis Isus. Cuvintele Sale în nici un chip nu ne învaţă să celebrăm comemorarea excluzând amintirea Tatălui şi Dumnezeului lui Isus, Iehova, Regele Universal. Paştele au fost o amintire a lui Iehova Dumnezeu, comemorându-se fapta justificării Sale peste Egipt, mai degrabă decât comemorarea în primul rând a mielului pascal junghiat atunci. Printre ucenicii Domnului Isus, cina Domnului, în fiecare 14 Nisan, a luat locul Paştelui. Astfel, ziua pe care Iehova a stabilit-o pentru o amintire a Atotputernicului Dumnezeu, Domnul Isus nu o puse la o parte, ci o ţinu înainte, spre a o însemna printr-o celebrare deosebită, de o însemnătate mai largă. Pentru siguranţă, atunci când Domnul nostru Isus a instituit ziua de amintire a lui Iehova pentru membrii trupului Său în 14 Nisan, El nu a instituit o sărbătoare mai mult în onoarea Sa decât în onoarea lui Iehova. Moartea lui Cristos, în timp ce a îndeplinit şi răscumpărarea omenirii, era în primul rând pentru justificarea numelui şi suveranităţii universale a lui Iehova. De aceea, membrii trupului lui Cristos sărbătoresc comemorarea spre onoarea Iui Iehova, dar în amintirea lui Isus Cristos ca Acela pe care Iehova Îl foloseşte în principal pentru justifi¬carea Sa şi ca Acela pe care toţi creştinii trebuie să-L imite cu integritate până la moarte.
Posted on: Fri, 22 Nov 2013 08:00:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015