Oamenii nu mai cred. Nu mai cred în gesturi mici, în surprize plăcute, în bucuria unui moment romantic, pregătit pe îndelete sau în cuvinte calde. Oamenii nu mai cred. Nu mai cred nici în prietenie, nici în iubire, nici în bunătatea altor oameni. Nu mai cred pentru că nu mai vor. Oamenii nu mai cred. Nu mai cred în vise, nu mai au speranțe și nici scopuri. Se târăsc prin viață de pe o zi pe alta, cu mintea întunecată de atâta amar. Oamenii nu mai cred. Nici măcar planuri nu-și mai fac, gândindu-se că există o mare probabilitate ca ele să nu se împlinească. Oamenii nu mai cred. Ei nu cred pentru că nu mai vor să creadă. Îl țin strâns pe “Imposibil” în brațe și refuză să treacă orice graniță impusă de acesta. Și-au atârnat lanțurile grele pe umeri și nu-și dau seama cât de istoviți sunt. Cât de mult îi macină acea durere surdă și câte frustrări acumulează. Nu știu ce se întâmplă. Nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii de și-au creat aceste bariere atât în gândire cât și în relațiile cu ceilalți. Nu știu de ce nu își impun să le depășească într-un fel, orice fel. Pentru că devine dificil; atât pentru ei cât și pentru cei din jurul lor. Nici pentru mine lucrurile nu sunt roz,nu merg întotdeauna bine.Sunt zile care încep cât se poate de prost, continua tot așa și se încheie mai rău.Sunt momente în care îmi irosesc zilele vegetând ca o legumă în pat, fără nici un scop – respirand, dar nu traind. Sunt și acele clipe cumplite în care îmi vine să imi scot inima din piept numai ca să nu mai simt hăul acela imens și zile în care ochii sunt atât de umflați de plâns că abia îi pot ține deschiși.Sunt vise spulberate în fracțiuni de secundă și iubiri sfărâmate fără milă,sunt și 'prietenii pierdute' și lovituri sub centură si ma dor. Sunt zile in care nu vad luminița de la capătul tunelului întunecat și mă simt ca un om orb care se lovește de toate obstacolele din cale. Cu toate astea, o sa sper,o sa visez si tot o sa iubesc.O sa imi fac alți prieteni,o sa ma bucur de zilele frumoase,si o sa imi fac panuri noi! Cât timp credeți că avem la dispoziție? Câte șanse credeți că ni se oferă? Câte uși credeți că rămân deschise? Știți ce cred eu? Eu cred că e timpul să ne dezbrăcăm de lașitate. E timpul să ne deschidem larg inimile și mințile. Eu cred că e timpul să visăm, să ne facem planuri, să fim romantici, să facem surprize și să (ne) iubim. O fi greu uneori, dar imposibil cu siguranță nu e!
Posted on: Thu, 12 Sep 2013 16:15:51 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015