Oamenilor mari încă le plac poveștile deși le este tare greu s-o recunoască...Atunci când te consideri matur și sigur pe tine, nu crezi că mai ai nevoie de basme,dar tocmai din ele poți trage unele învățăminte.Cred că am o poveste caldă și luminată ce sper să-și găsească un loc într-un colț de suflet al oamenilor mari. Se spune că a fost odată o lumânărică...Fusese făcută împreună cu alte surate asemeni ei într-o făbricuță în care abia aveai aer să respiri.Era ultima dintr-o serie cu ceară galbenă și parfumată, ceara însă se cam terminase la ea,așa încât era mult mai mititică decât restul.Dar nu-i păsa, se vedea cea mai frumoasă lumânare de pe fața pământului. Atunci când a fost împachetată pentru a fi vândută, a fost cuprinsă de fericire...drumul ei spre libertate începuse...Însă acel drum nu dură foarte mult căci pachetul cu mici lumânărele poposi pe rafturile unei prăvălii aflate pe o stradă înfundată.Aici nu ajungea prea multă lume, puțini erau cei care-i călcau pragul așa că lumânărelele s-au plictisit foarte repede pe raftul lor...Proprietarul începu să le vândă bucată cu bucată, una câte una, până când rămase doar cu mica lumânare incomplet turnată...Fericirea acesteia zburase demult, visurile despre cât de tare va străluci în lume nu mai existau, era tristă și se întreba dacă vreodată o va cumpăra cineva... Într-o zi, în prăvălia cu pricina intră o bătrânică ce voia o jumătate de kilogram de mere pentru o plăcintă pufoasă.Plimbându-și ochii de-a lungul rafturilor văzu micuța candelă stând stingheră pe unul dintre ele și hotărî să o ia și pe aceasta împreună cu merele.Doamne, câtă fericire pe lumânărică! Își închipuia că va ajunge într-un palat, că va fi pusă la loc de cinste, și că va lumina cea mai mare și cea mai strălucitoare sală de bal...Fu vârâtă într-un buzunar și plimbată încetișor pe străduțele înguste până ajunseră la o casă bătrânească dar extrem de primitoare.Bătrânica o scoase de acolo și o puse cu grijă pe o mică poliță pe care stăteau aliniate frumos pozele copiilor plecați demult la cuiburile lor, ale nepoților ce foarte rar veneau pentru a-i umple casa cu râsetele lor , și poza omului ce-i stătuse alături o viață întreagă până când Dumnezeu l-a chemat lângă el...De multe ori de-a lungul zilei se așeza obosită în fotoliul aflat lângă acea policioară și se uita printre lacrimi la pozele celor ce-i umpleau sufletul de bucurie...Îi lipseau atât de mult! În acea seară aprinse micuța lumânare și privi fascinată cum lumina ei făcea ca acele chipuri să pară vii, să-i zâmbească și parcă să-i spună fiecare în parte cât de dor îi este de ea...Stătu o vreme cu privirea ațintită asupra lor ,apoi se ridică pentru a merge la culcare...Mica lumânare rămase să ardă bucuroasă, își trimitea căldura flăcării către cei care erau imortalizați pe acele fotografii,știa că acum era momentul ei de glorie, clipa ei de fericire...Ardea atât de intens încât acea cameră era scăldată într-o lumină orbitoare ce părea să fie dată de sute de lumânări, nicidecum de una singură.Arse astfel până când ceara se topi, fitilul se sfârși, iar din ea nu mai rămase aproape nimic...Doar în sufletul bătrânei rămăsese ceva, îi încolțise fericirea simțind că cei dragi nu au uitat-o și astfel singurătatea deveni mult mai ușor de suportat... Știți, o lumânare nu-și pierde deloc din căldură dacă dă din ea și altora, același lucru e valabil și în cazul oamenilor...Încălzind sufletul celui care are nevoie, al tău nu se va răci, ci va deveni un loc unde-și vor putea recăpăta puterea de a merge mai departe cei care au sufletele obosite și însingurate... Fotografie: Oamenilor mari încă le plac poveștile deși le este tare greu s-o recunoască...Atunci când te consideri matur și sigur pe tine, nu crezi că mai ai nevoie de basme,dar tocmai din ele poți trage unele învățăminte.Cred că am o poveste caldă și luminată ce sper să-și găsească un loc într-un colț de suflet al oamenilor mari. Se spune că a fost odată o lumânărică...Fusese făcută împreună cu alte surate asemeni ei într-o făbricuță în care abia aveai aer să respiri.Era ultima dintr-o serie cu ceară galbenă și parfumată, ceara însă se cam terminase la ea,așa încât era mult mai mititică decât restul.Dar nu-i păsa, se vedea cea mai frumoasă lumânare de pe fața pământului. Atunci când a fost împachetată pentru a fi vândută, a fost cuprinsă de fericire...drumul ei spre libertate începuse...Însă acel drum nu dură foarte mult căci pachetul cu mici lumânărele poposi pe rafturile unei prăvălii aflate pe o stradă înfundată.Aici nu ajungea prea multă lume, puțini erau cei care-i călcau pragul așa că lumânărelele s-au plictisit foarte repede pe raftul lor...Proprietarul începu să le vândă bucată cu bucată, una câte una, până când rămase doar cu mica lumânare incomplet turnată...Fericirea acesteia zburase demult, visurile despre cât de tare va străluci în lume nu mai existau, era tristă și se întreba dacă vreodată o va cumpăra cineva... Într-o zi, în prăvălia cu pricina intră o bătrânică ce voia o jumătate de kilogram de mere pentru o plăcintă pufoasă.Plimbându-și ochii de-a lungul rafturilor văzu micuța candelă stând stingheră pe unul dintre ele și hotărî să o ia și pe aceasta împreună cu merele.Doamne, câtă fericire pe lumânărică! Își închipuia că va ajunge într-un palat, că va fi pusă la loc de cinste, și că va lumina cea mai mare și cea mai strălucitoare sală de bal...Fu vârâtă într-un buzunar și plimbată încetișor pe străduțele înguste până ajunseră la o casă bătrânească dar extrem de primitoare.Bătrânica o scoase de acolo și o puse cu grijă pe o mică poliță pe care stăteau aliniate frumos pozele copiilor plecați demult la cuiburile lor, ale nepoților ce foarte rar veneau pentru a-i umple casa cu râsetele lor , și poza omului ce-i stătuse alături o viață întreagă până când Dumnezeu l-a chemat lângă el...De multe ori de-a lungul zilei se așeza obosită în fotoliul aflat lângă acea policioară și se uita printre lacrimi la pozele celor ce-i umpleau sufletul de bucurie...Îi lipseau atât de mult! În acea seară aprinse micuța lumânare și privi fascinată cum lumina ei făcea ca acele chipuri să pară vii, să-i zâmbească și parcă să-i spună fiecare în parte cât de dor îi este de ea...Stătu o vreme cu privirea ațintită asupra lor ,apoi se ridică pentru a merge la culcare...Mica lumânare rămase să ardă bucuroasă, își trimitea căldura flăcării către cei care erau imortalizați pe acele fotografii,știa că acum era momentul ei de glorie, clipa ei de fericire...Ardea atât de intens încât acea cameră era scăldată într-o lumină orbitoare ce părea să fie dată de sute de lumânări, nicidecum de una singură.Arse astfel până când ceara se topi, fitilul se sfârși, iar din ea nu mai rămase aproape nimic...Doar în sufletul bătrânei rămăsese ceva, îi încolțise fericirea simțind că cei dragi nu au uitat-o și astfel singurătatea deveni mult mai ușor de suportat... Știți, o lumânare nu-și pierde deloc din căldură dacă dă din ea și altora, același lucru e valabil și în cazul oamenilor...Încălzind sufletul celui care are nevoie, al tău nu se va răci, ci va deveni un loc unde-și vor putea recăpăta puterea de a merge mai departe cei care au sufletele obosite și însingurate...
Posted on: Tue, 15 Oct 2013 16:31:17 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015