Omenia la români !!!(Mihaela Feraru ) Viaţa spirituală a unei societăţi se manifestă prin ştiinţă, literatură, artă, filosofie, etc., iar personalitatea unei fiinţe umane nu se poate forma decît în armonie cu valorile pe care aceste domenii le promovează. Procesul de transformare prin care trece societatea românească a afectat într-o foarte mare măsură şi ierarhia valorilor culturale, prin însuşirea cărora omul se formează pe sine. În cadrul oricărei societăţi, valorile culturale au un rol orientativ pentru individ şi stau la baza unor modele comportamentale impuse de interacţiunea socială. Socializarea unui individ se realizează prin transmiterea experienţei sociale, a culturii şi sistemului de valori de la o generaţie la alta. Avînd în vedere aceste aspecte ne întrebăm ce a mai rămas în zilele noastre din ceea ce, pentru românul de altădată însemna omenia. Noţiunea de omenie a fost creată de poporul român de la cuvîntul "om" şi este un derivat încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul. Astfel, poporul român a văzut în omenie o supremă calitate. Ea reprezintă un nume general dat pentru toate relaţiile cinstite, sincere, atente, înţelegătoare, lipsite de gînduri de înşelare a semenilor. Omenia este opusul individualismului, al nepăsării şi are ca podoabe iubirea de străini, ţinerea cuvîntului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimiei, modestia, înfrînarea, mila, umilinţa, credinţa în Dumnezeu. Printre virtuţile omeniei, cel mai des întîlnită este iubirea de oaspeţi. Să omeneşti pe cineva înseamnă a-l primi cu inima deschisă, a-i da cinstea cuvenită omului, a-l ospăta, a-i oferi hrana cea mai bună, patul cel mai bun, fără a aştepta ceva în schimb. Un semn sigur al omeniei este ţinerea cuvîntului dat şi, referitor la acesta, folclorul românesc spune: Fii întotdeauna om pe cuvîntul căruia poţi zidi! La românul de omenie, ţinerea cuvîntului dat îmbracă o haină spirituală: unde-i este vorba şi sufletul, pentru vorbire existînd o indicaţie mai mult decît înţeleaptă, ori taci, ori spune ceva mai mult decît tăcerea. O altă virtute este binele, care dacă este făcut de ochii lumii nu-şi merită numele. Poporul român spune: fă binele şi dă-l pe apă, nu-ţi face griji cu soarta lui. Pe undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face bine şi uită că l-a făcut. Mila nu cunoaşte deosebirea dintre buni şi răi: milostiv chiar şi cu cel rău de eşti, omenia tu o cinsteşti. Omul de omenie este încredinţat că slujitor al dreptăţii de vei rămîne, nici înaintea lui Dumnezeu frică nu vei avea, că Dumnezeu dreptate şi bunătate este. Omul cu adevărat drept nu este cel care nu face nedreptate, ci acela care, deşi poate comite nedreptatea, se abţine. În ceea ce priveşte înfrînarea, ea trebuie practicată de timpuriu pentru a fi de folos, fiindcă înfrînarea la bătrîni nu este nici o laudă, căci nu omul se înfrînează atunci, ci neputinţa lui: frîul cînd slăbeşte, în prăpastie te trînteşte. Referitor la modestie, o altă componentă a omeniei, poporul român spune: orice faptă vrednică de laudă, de săvîrşit nu arăta a o săvîrşi tu. Lasă întotdeauna fapta să vorbească pentru tine. Onoarea este temelia încrederii în oameni, şi ea constă în ruşinea omului de a fi necinstit cu el şi cu alţii. Umilinţa înfrînează orgoliul, dar nu stă în calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu, care se află în el ca spirit, omul trebuie să evite exageratele pretenţii ale orgoliului. Umilinţa şi orgoliul nu pot locui împreună pentru că: cel umil se uită în pămînt, iar cel mîndru, semeţ, priveşte la cer. Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu; om de omenie fără credinţă în Dumnezeu nu poate exista. El este încredinţat că Dumnezeu, spre încercarea noastră, ne dă stăpîni cumpliţi şi de aceea se cuvine să-i mulţumim Lui şi de bine şi de rău. Zicală: îmbrăţişarea este semn al omeniei, iar omenia este dovada credinţei adevărate în Dumnezeu. Omenia la români îşi are rădăcinile în tradiţia spirituală a acestei planete şi în învăţăturile Evangheliei. Ea nu este încă sfinţenie, dar constituie climatul cel mai adecvat pentru realizarea pasului către suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Iisus; Fiţi desăvîrşiţi precum Tatăl Vostru cel Ceresc desăvîrşit este. Cu toate acestea, omenia nu este lipsită de putere. Dimpotrivă, celui care vrea să ţină în frîu egoismul i se cere o mare putere. Însă o mai mare putere i se cere celui care adaugă la această frînă efortul de a-ţi trăi viaţa cu un folos pentru alţii. A fi om de omenie înseamnă şi a lupta prin ruşinarea şi mustrarea celui care practică acte de neomenie. Această luptă trebuie să-şi aibă baza în exemplul personal. Avînd în vedere faptul că pentru respectul, înţelegerea, menajarea afectuoasă a altuia, e necesară o înfrînare a egoismului propriu, omenia include şi o notă de eroism moral.
Posted on: Sat, 22 Jun 2013 19:22:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015