Pablo Neruda Epitalam Îți amintești iarna în care am ajuns pe insulă? Venind spre noi, marea închina un pocal de frig. Pe ziduri, iedera murmurând, lăsa să-i cadă frunze de-ntuneric în calea noastră. Și tu erai la fel o frunză mică la pieptul meu, tremurătoare. Vântul vieții te-a adus acolo. Nu te-am văzut de la-nceput: n-am știut că mă-nsoţeai, dar când în piept rădăcinile tale m-au străpuns , unindu-se cu firele de sânge, au glăsuit prin gura mea, au înflorit cu mine. Și astfel, prezența ta trecu neobservată, frunză sau creangă invizibilă și inima-mi s-a populat deodată cu sunete și fructe. Te-ai instalat în casa întunecoasă, care te-aștepta și ai aprins luminile de-dată. Îți amintești, iubire, primii noștri pași pe insulă: pietrele sure ne-au recunoscut, ploaia în rafale, strigătul vântului în umbră. Aveam un singur prieten, focul, și lângă el ne-am strâns în patru brațe iubirea dulce-n iarnă. Focul vedea cum crește, gol, sărutul nostru până la stelele ascunse el a văzut durerea cum se naște și moare ca o spadă frântă de-un zid de neînvins. Îți amintești, tu, adormită-n umbra mea, cum creștea din tine visul, din pieptul dezgolit deschis cu gemenele cupe spre mare și spre vântul insulei, și cum, prin visul tău eu navigam liber, pe mare și pe vânt înlănțuit și totuși scufundat în al tandreții tale dulce-azur. Tu, dulce, dulcea mea, primăvara a venit pe zidurile insulei. A răsărit o floare ca un strop portocaliu de sânge, și și-au vărsat culorile apoi întreaga lor pură greutate. Și-a regăsit și marea transparența, noaptea în cer și-a risipit ciorchinii, și toate câte sunt au susurat numele nostru de iubire, piatră cu piatră ne-au rostit numele, sărutul. Insula de piatră și de mușchi ră suna în taina peșterilor sale cum răsună cântecul în gura ta, și floarea nou-născută din crăpătura pietrei la pasul tău murmurat în tainica ei limbă numele tău de plantă suitoare, și stânca ascuțită, ridicată ca un zid spre lume mi-a recunoscut cântecul, iubito și toate câte sunt au glăsuit iubirea ta, iubirea mea, iubito căci timpul, marea, insula, pământul, viața, fluxul, sămânța ce-și întredeschide buzele-n pământ, floarea carnivoră, al primăverii neastâmpăr, toate ne recunosc. Iubirea noastră s-a născut dincolo de ziduri, în vânt, în noapte, în pământ și pentru asta lutul și corola, noroiul, rădăcinile, toate numele tău îl prea cunosc și știu că gura mea s-a unit cu-a ta căci în pământ ne-au semănat deodată fără ca noi să fi știut și împreună creștem și împreună înflorim și astfel pe unde trecem numele tău este-n petala rozei care crește-n piatră, iar al meu, în grote. Ele știu tot, noi nu avem secrete, noi am crescut alături fără să știm. Marea, iubirea noastră o cunoaște, pietrele de pe-nălțimi stâncoase știu că sărutul nostru va-nflori în infinită puritate, precum o gură purpurie care răsare dintre stânci: astfel cunosc iubirea noastră și sărutul prin care gura ta și-a mea se întâlnesc într-o eternă floare. Iubirea mea, primăvara tandră, floare și mare, ne-nconjoară. Să n-o schimbăm cu iarna noastră, când vântul a început să-ți descifreze numele pe care astăzi oră de oră îl repetă când frunzele n-aveau habar că tu erai o frunză, când rădăcinile, nici ele nu știau că tu la pieptul meu mă căutai. Iubire, iubire, primăvara ne oferă cerul, dar numele nostru este pământul negru, iubirea noastră aparține pământului și timpului. Să ne iubim, brațul meu sub gâtul tău, pe plaja de nisip, vom aștepta când timpul și pământul în insulă se schimbă, când frunze cad din iederi taciturne, când toamna-și ia adio prin geamul spart. Dar noi vom continua să-l așteptăm pe-al nostru prieten, prietenul nostru cu ochi roșii, focul, când vântul, iarăși va zgâlțâi țărmurile insulei și nici un nume nu-și va mai aminti, iarna o să ne caute, iubire, iar, fără răgaz, o să ne caute, căci o cunoaștem, nu ne e teamă, noi avem alături focul, cu noi mereu. Avem cu noi pământul, pentru totdeauna, primăvara cu noi pentru totdeauna și când o frunză din iederi s-o desprinde, tu știi, iubito, ce nume poartă scris pe ea, un nume al tău și-al meu, numele nostru de iubire, o singură ființă, săgeată care străpunge iarna, iubirea de ne-nvins, focul zilelor, o frunză ce mi-a căzut la piept o frunză din pomul vieții care și-a făcut cuib și a cântat, a prins rădăcini, a făcut flori și fructe. Și astfel mă vezi, iubirea mea, cum merg prin insulă, prin lume, liber în miezul primăverii, beat de lumină în frig, călcând în liniște prin foc, purtând în brațe trupul tău, povară de petale, ca și cum niciodată n-aș fi umblat decât cu tine, sufletul meu, ca și cum niciodată n-aș fi știut să umblu decât cu tine, ca și cum niciodată n-aș fi știut să cânt decât atunci când cânți și tu. Trad.A.Tanase -------------------------------------------------------------------------------------- Epitalamio RECUERDAS cuando en invierno llegamos a la isla? El mar hacia nosotros levantaba una copa de frío. En las paredes las enredaderas susurraban dejando caer hojas oscuras a nuestro paso. Tú eras también una pequeña hoja que temblaba en mi pecho. El viento de la vida allí te puso. En un principio no te vi: no supe que ibas andando conmigo, hasta que tus raíces horadaron mi pecho, se unieron a los hilos de mi sangre, hablaron por mi boca, florecieron conmigo. Así fue tu presencia inadvertida, hoja o rama invisible y se pobló de pronto mi corazón de frutos y sonidos. Habitaste la casa que te esperaba oscura y encendiste las lámparas entonces. Recuerdas, amor mío, nuestros primeros pasos en la isla: las piedras grises nos reconocieron, las rachas de la lluvia, los gritos del viento en la sombra. Pero fue el fuego nuestro único amigo, junto a él apretamos el dulce amor de invierno a cuatro brazos. El fuego vio crecer nuestro beso desnudo hasta tocar estrellas escondidas, y vio nacer y morir el dolor como una espada rota contra el amor invencible. Recuerdas, oh dormida en mi sombra, cómo de ti crecía el sueño, de tu pecho desnudo abierto con sus cúpulas gemelas hacia el mar, hacia el viento de la isla y cómo yo en tu sueño navegaba libre, en el mar y en el viento atado y sumergido sin embargo al volumen azul de tu dulzura. O dulce, dulce mía, cambió la primavera los muros de la isla. Apareció una flor como una gota de sangre anaranjada, y luego descargaron los colores todo su peso puro. El mar reconquistó su transparencia, la noche en el cielo destacó sus racimos y ya todas las cosas susurraron nuestro nombre de amor, piedra por piedra dijeron nuestro nombre y nuestro beso. La isla de piedra y musgo resonó en el secreto de sus grutas como en tu boca el canto, y la flor que nacía entre los intersticios de la piedra con su secreta sílaba dijo al pasar tu nombre de planta abrasadora, y la escarpada roca levantada como el muro del mundo reconoció mi canto, bienamada, y todas las cosas dijeron tu amor, mi amor, amada, porque la tierra, el tiempo,el mar, la isla, la vida, la marea, el germen que entreabre sus labios en la tierra, la flor devoradora, el movimiento de la primavera, todo nos reconoce. Nuestro amor ha nacido fuera de las paredes, en el viento, en la noche, en la tierra, y por eso la arcilla y la corola, el barro y las raíces saben cómo te llamas, y saben que mi boca se juntó con la tuya porque en la tierra nos sembraron juntos sin que sólo nosotros lo supiéramos y que crecemos juntos y florecemos juntos y por eso cuando pasamos, tu nombre está en los pétalos de la rosa que crece en la piedra, mi nombre está en las grutas. Ellos todo lo saben, no tenemos secretos, hemos crecido juntos pero no lo sabíamos. El mar conoce nuestro amor, las piedras de la altura rocosa saben que nuestros besos florecieron con pureza infinita, como en sus intersticios una boca escarlata amanece: así conocen nuestro amor y el beso que reunen tu boca y la mía en una flor eterna. Amor mio, la primavera dulce, flor y mar, nos rodean. No la cambiamos por nuestro invierno, cuando el viento comenzó a descifrar tu nombre que hoy en todas las horas repite, cuando las hojas no sabían que tú eras una hoja, cuando las raíces no sabían que tú me buscabas en mi pecho. Amor, amor, la primavera nos ofrece el cielo, pero la tierra oscura es nuestro nombre, nuestro amor pertenece a todo el tiempo y la tierra. Amándonos, mi brazo bajo tu cuello de arena, esperaremos cómo cambia la tierra y el tiempo en la isla, cómo caen las hojas de las enredaderas taciturnas, cómo se va el otoño por la ventana rota. Pero nosotros vamos a esperar a nuestro amigo, a nuestro amigo de ojos rojos, el fuego, cuando de nuevo el viento sacuda las fronteras de la isla y desconozca el nombre de todos, el invierno nos buscará, amor mío, siempre, nos buscará, porque lo conocemos, porque no lo tememos, porque tenemos con nosotros el fuego para siempre. Tenemos la tierra con nosotros para siempre, la primavera con nosotros para siempre, y cuando se desprenda de las enredaderas una hoja tú sabes, amor mío, qué nombre viene escrito en esa hoja, un nombre que es el tuyo y es el mío, nuestro nombre de amor, un solo ser, la flecha que atravesó el invierno, el amor invencible, el fuego de los días, una hoja que me cayó en el pecho, una hoja del árbol de la vida que hizo nido y cantó, que echó raíces, que dio flores y frutos. Y así ves, amor mío, cómo marcho por la isla, por el mundo, seguro en medio de la primavera, loco de luz en el frío, andando tranquilo en el fuego, levantando tu peso de pétalo en mis brazos, como si nunca hubiera caminado sino contigo, alma mía, como si no supiera caminar sino contigo, como si no supiera cantar sino cuando tú cantas.
Posted on: Wed, 04 Sep 2013 07:52:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015