Paradox Se învârtea in cercuri.....din ce in ce mai largi,din ce in ce mai incet... A câta zi era,în ce an,în care din lumi?Nu ştia,cum nu ştia cum ajunsese acolo,în acel pustiu nesfârşit.De unde venise,cine era.....Nimic.... De pretutindeni pustiul.Îşi lepădase mai întâi sacoul,într-un punct oarecare..... Şi cercurile se înmulţeau pe nisipul din ce in ce mai fierbinte. Linişte ,o linişte ciudata care o sfărâma.Undeva,în vârful cerului,soarele refuza să se mişte,refuza să apună,continuând să o ardă tot mai adânc,tot mai aprins.... Apoi îşi aruncă camaşa,pantofii, fusta...Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăşi ,la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni Obosii si ţipă...un ţipăt lung de fiara încoltită. Dar nu se auzi. Sunetul refuză să se mişte în pustietatea aceea.Întrebările se izbeau de ea însăşi,grele,şi se prelingeau pe trupul ei epuizat,pe nisip. Privi înapoi ,acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor sale pe nisip. Miile,sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi.... Dar nu văzu nimic.Nisipul nu-i păstrase nici o urma. Simţi că înnebuneşte,că nu există...Si alergă...alergă mult,până când picioarele i se frânse,într-un punct oarecare,acolo unde îşi lepădase hainele şi pantofii. Şi atunci înţelese:nu se mişcase deloc. Sau pustiul acela fugise odată cu ea....către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva,orice,chiar să moară...Să se facă întuneric,să se facă frig,să se mişte ceva... Îşi privi hainele,şi ise făcu ruşine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, şi se întinse pe nisip cu faţa în sus... ******* Îşi aminti că începuse să urce pe acel munte, din pântecele mamei. Mai apoi,singură,se agăţa de fiecare frunză,de fiecare copac,în strădania ei de a ajunge acolo... Acolo de unde venea chemarea,ca o ploaie caldă de vară. Se contopise cu dorul de steua ei,aşezată pe un vârf de munte de aceiaşi mână care o smulsese din nemişcarea unei alte existenţe. Existenţa pietrei,a copacului,a nimicului orb...Nu mai avea timp,purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe braţele sale , ca o muzică pictată pe genele ei.... Sus, tot mai sus. ********** Se trezi în aceiaşi poziţie,în mijlocul aceleiaşi nemişcări.Fusese convinsă că adormise îmbrăcată,însă era goală,plină de zgârâieturi şi de răni.Îşi căută hainele disperată....Inutil,dispăruseră.... Soarele,ea şi pustiul.Apoi înţelese:aici nu se născuse TIMPUL,sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei “eu”. Pentru a evada trebuia sa inventeze timpul.... ************ Da,învinsese muntele. Undeva,cândva fusese acolo,în vârf.,acolo unde credea ea ca se află steua ei,izvorul chemării infinite.... Se izbise de ea însăşi într-un cristal imens. Doar chipul ei, multiplicat,amplificat, schimonosit....Şi ţipase prăbuşindu-se dincolo de oglinda pe care o sfărâmase cu ţipătul ei....Tot mai adânc! ******** Mereu acelaşi vis. Nu putea înţelege,de ce urcase,de ce căzuse.....Timpul,trebuia inventat TIMPUL. Şi, ca să poată face asta trebuia să mişte ceva în pustiul acela,orice în afară de ea... Nisipul...Îşi îngropă mâinile în nisip,şi începu să-l arunce în sus,în jos,pretutindeni.... Când obosii,îşi umplu un pumn cu nisip,lăsându-l să se strecoare în celălalt pumn,şi iar ,şi iar .... Se opri de-abia atunci când nu mai văzu nimic....Soarele dispăruse şi era frig. Inventase timpul.Ţipă şi se auzi,alergă şi o luă de la capăt....Un pumn de nisip,alt pumn de nisip,stele,miliarde de stele,şi apoi din nou soare,din nou zi.... ********** Când se izbi de zidul de sticlă,se prăbuşi.....Îmbătrânise... De nicăieri nici o piatră ,nimic cu care ar fi putut sparge acel zid,dincolo de care era muntele,iar în vârful ei ,Staeua, STEAUA ei. Continuă să frământe timpul în pumnii ei ,privindu-şi steaua....auzindu-i chemarea. ****** Timpul o scufunda în nisip,puţin câte puţin....Până la genunchi,până la brâu, până la gât.... Şi, în ultima clipă,înţelese:pruncul ce se născuse dincolo de sticlă era EA,cea care va fi învins DESTINUL!
Posted on: Sat, 08 Jun 2013 09:23:47 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015