Pe 20 iunie 1819, la Köln, s-a născut - Jacques Offenbach (pe numele sau Eberst Jakob) – compozitor si violoncelist originar din Germania, naturalizat francez. A fost unul dintre iniţiatorii operetei si precursorul comediei muzicale moderne, creatorul can-can-ului. Fiul unui cantor si violonist amator, la sase ani cânta la vioara, la opt compunea, iar la noua cânta la violoncel. Si-a început cariera de compozitor in timpul domniei lui Louis-Napoleon. A ştiut din totdeauna ca avea fler pentru teatru, fiind atras de Opera Comica. Astfel, Offenbach înfiinţează, la 5 iulie 1855, Opera bufa din Paris – "Bouffes-Parisiens". Programul consta dintr-o pantomimă pe teme de Rossini şi doua lucrări compuse de Offenbach. În scurt timp micul teatru de pe Champs-Elysees a devenit neîncăpător. Era un compozitor talentat, însă deţinea si un mare grad de satira care ii permitea sa parodieze tot ce făcea. Lucrarea cea mai cunoscuta "Orfeu in infern" în două acte și patru tablouri scrisa in anul 1858, in aparenta o satira împotriva zeilor din infern, este in realitate un atac la adresa sistemului social francez. Tabloul al patrulea - Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un can-can infernal (min 7.25), în care sunt antrenați toți zeii. Despre Oprea buffa: Declinul operei seria (operă serioasă) conduce la apariţia unui alt subgen: opera buffa sau opera comică, care se regăsea până atunci timid în interiorul celei dintâi, prin personaje comice minore, sau între acte, sub forma de intermezzi. Inspirate de personajele arhetipale ale comediei dell’arte, opera comică câştigă cu timpul în vitalitate, devenind independentă şi cu un ascuţit simţ satiric Eliberată de cochilia operei serioase, opera comică lasă deoparte şi regulile acesteia, îmbrăţişând inovaţia muzicală şi dramatică, precum şi o orientare spre viaţa oamenilor simpli. Evoluţia a făcut totuşi ca, la maturitate – secolul al XVIII-lea, opera comică să dorească dimensiunea emoţionantă şi „serioasă” pe care o lăsase în spate şi să introducă personaje care să ofere mai multă greutate compoziţiei. Rezultatul a fost un hibrid între cele două, exponenţiale fiind două creaţii inspirate din piesele lui Beaumarchais: Il Barbiere di Siviglia (Bărbierul din Siviglia, 1782) de Giovani Paisiello şi Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro, 1786) de Mozart, sau Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă, 1792) de Domenico Cimarosa.
Posted on: Thu, 20 Jun 2013 06:58:16 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015