Petru Arustei, Lumea din vis Acum, mai mult ca oricînd, îmi trebuie o hrană puternică, mai puternică decît cea mai sănătoasă otravă! Trecătorule așteptat atunci cînd nu vii, înghite această sfințită mîncare în cinstea animalului de alabastru, a Calului Suprem care agonizează în nămolul orb alăptîndu-și privirea la sînii Nopții. Calul a evadat în cea de-a șaptea zi a Săptămînii Mari și moare pentru că a pictat cel mai frumos tablou al meu. Bunule pisoi din creierul meu, nu mă aștepta și nu plînge la ore tîrzii ci amintește-ți de reclama violent colorată ce o porți cu tandrețe și smerenie la brațul piciorului stîng din partea de dinainte a trupului tău îmbălsămat în tămîie: „Avionul pleacă zilnic la 5, numai duminica la 8 că-i zi de odihnă“; să urăști însă și să blestemi păsările trimise să-ți ciugulească boabele negre ale gîndurilor tale nebune și vesele. Ca și mine ai înțeles că pasărea aceea din colivie cînd se zbate în cleștele înfometat al Oceanului este sufletul tău care oftează, cu ghearele ascuțite de Speranță și Disperare. O, Calul meu drag, Calul inimii mele, frate al meu mai mare, în ochiul tău stîng coboară amurgul și heruvimii violeți îmi ciugulesc cu nepăsare și bunăvoință aripile fragede; înalță-te deci din nămolul Nopții iubitoare de jertfe și ajută-mi să pictez tabloul numit: Moartea geniului. Toarnă peste moartea mea de acum ploaia mănoasă a rugului frunții tale. Din sufletul și Trupul tău, dă-mi totul pînă la sfîrșit. Mori a cîta oară? Voi sta în pămîntul roșu ca ploaia și păsările de vară și voi plînge privindu-ți sînii răstigniți pe crucea de seară a furiei mele fără să pot șopti Corăbiei cu Cîini de veghe din Marea Soarelui Roșu: „Steaua mea se înalță“ căci atunci cînd mă voi naște aici voi muri cu adevărat acolo unde nu m-am născut încă. Dar voi îngenunchea și voi vorbi cu bucurie dacă cele trei lumînări aprinse sub aripile negre ale ochilor tăi orbi și morți vor încălzi Frigul din casele lor. Atît pot acum, doar atît, trăind mereu așa niciodată nu voi putea mai mult. Neputință, ce crud mă lovești! Trăiesc atît de jos iar izbăvirea zboară atît de sus, aripile ei lovesc numai frunțile norilor și stelelor. Și iată cum a fost: din trupul totemului îngropat sub pămînt din care s-a înălțat casa mea s-au născut trei copii. Cei trei copii au căutat pînă tîrziu o pisică, un cal sau o pasăre. În vremea aceea Frigul tușea pe la porțile zăbrelite ale Sufletului meu: „Ești acasă?“; Nu, nu sînt acasă, bătrîn neputincios! Hei-Hei, ce zgomot se face aici! Prea de tot! Trebuie să fug, să fug, să fug! Micuțul domn de ce plînge? Bună ziua Micuțule Domn, am plecat cu Vaporul! Vaporul face: hu-hu-hu! Domnul strigă: Ura, ura, ura! În sud sînt Insulele Însorite, sînt oameni cu dinții de foc, sînt tigri, lei și pantere. Totuși, după moartea mea, cînd mă voi reîntoarce la tine te voi urî, Micuțule Domn: de ce m-ai bătut pînă m-ai ucis în ziua în care ți-ai amintit de seara ticăloasă a plimbării mele voioase pe casa ta cu aripi de portocale? Bagă de seamă! Și nu a trecut mult din timpul hărăzit Așteptării și a venit Moș Crăciun de după un deal strîmb și cei trei copii l-au rugat: Moș Crăciun cu sac în spate și papuci de portocală adu-ne pe mama noastră c-a plecat acum trei nopți și-a mîncat-o poate-un cîine sus în ceruri; după nori
Posted on: Sun, 27 Oct 2013 16:10:51 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015