Poetul Ion Gheorghe Dar poezia? După cititul în monezi, rămân produsele, adică poemele, total indiferente la verificarea supoziţiilor. Lirica lui Ion Gheorghe are grandoarea fluviilor leneşe, curgând maiestuos şi cărând, inevitabil, mult nămol. Colţii ironiştilor au muşcat demult din aceste cărţi obositoare. Poet solemn şi singular, acum un „expirat”, privit cu circumspecţie, oferind însă o creaţie ce impune atât ca valoare intrinsecă cât şi prin program, Ion Gheorghe avea ca obiectiv diferenţierea. Despre poet s-a spus că refuză afilierea la o generaţie şi, mai ales, alinierea la un standard liric. Această poezie creşte la frontierele literaturii epice. Scormonitor al obârşiilor, poetul are – am văzut – obsesia originii şi vocaţia eposului, fiind constructorul unei mitologii paralele. Liric aspru, interesat de „muncile de jos”, Ion Gheorghe merge în adânc, aflând rădăcinile rurale ancestrale, cărând nămoluri prozastice, fascinat de „ceea ce nu se vede”. În fond, substratul – ca motiv fecund al creativităţii poeticeşti – a declanşat numeroase pusee de interes; pentru Ion Gheorghe, cercetând vechimea, sentimentele şi cuvintele aparţin indubitabil substratului. Dar poezia, recomanda George Călinescu, se ia în cantităţi mici. -Adrian Dinu Rachieru Poezie amplă,cumva abruptă...Dar,valoroasă.Cind eram studentă,acest poet ,era in mare vogă... Calea Cicorilor - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Ion Gheorghe De trei ani, o tufă de cicoare umblă prin curtea cu ierburi a casei noastre de la ţară. Primul an crescu la piatra de râjniţă ce-am zidit-o în parapetul polăţii – Simbolul timpului care macină rotindu-se în sine: seminţe, seminţii. O tufă plăpândă, crengi slabe, purtând ciucuri de flori de câte o zi – Răsar în zori să apună veştejindu-se până seara cu toatele, Lasă loc altora, încet crescătoare măsuri ale timpului mic. Cetăţi marcate de câte-o stea în albastru mai sacru decât la Voroneţ; Un candelabru verde legănându-se de la pământ la cer, nici n-am băgat de seamă când a dispărut cu stingere lentă. A doua vară, locul a rămas gol: planta se mutase mai lângă lumina drumului, Spre Miază-Zi; la vre-o zece paşi de locul dintâi crescu alta aidoma celei trecute. N-am înţeles ce căuta, încotro plecase, ce avea de gând. Abia anul acesta, al treilea, o găsirăm lângă verdea galerie, la prispă, Înaltă, până la cănile cu apă unde ne spălăm noi pe faţă – Aceeaşi plantă: crenguţe slabe, înstelate de flori albastre Luând asupra sa mersul în timp, calendar de crengi plăpânde. Înaltă până unde umblă pisoii – ne umple şi vara aceasta cu albastrul ochilor săi, de fecioară sophină, cu privirile sale ca Marea Egee, cu uităturile perpetuei adolescente. Ajunse să ne bage în seamă zi de zi tot cu alte flori în râvnă către Sud – se uită hăt, către Macedonia, până în Mikene, Tracia străbunilor şi Troia. Eu, care am descoperit cum pleacă Danaii, Dorienii, Aheii din Tableta a II-a Tărtăria, Părăsind mai întâi Dacia către Mări, am înţeles mesajul tufei de cicoare: Mă tulbur şi meditez la mersul gintelor de-acelaşi neam cu privire albastră. Dacă planta aceasta înflorind mediteranean, în trei ani făcu treizeci de paşi spre Sud la cale de lume, cum altfel popoarele mele din nord plecând de sub negura primordială a Polului, ajunseră-n Miază-Zi cu două sute de triburi getice, ale Tracilor? De sus, de la Marea Baltică, din Maramureş, de la Simeria, umplură cimerienii Europele de Apus şi Răsărit, asemenea tufelor de cicoare, din aproape-n aproape, cu turmele şi arcaşii, de la Vişeu, Valea Lăpuşului, de pe Mara şi încă de pe Târnave, Someşuri, de pe Mureşul Tărtăriei. Nu mă cred belferii de istorie mucegăită în şcolile idilice greco-romane. Dar cercetaţi cartea înţelepciunii, ciclurile migraţiei la cicoare! Veţi înţelege cum au mers neamurile mele din loc în loc ducându-şi locul de-acasă – Acelaşi sacru spaţiu înfiorat de tălăngile turmelor. Dar Vremea tuturora e Maica Mea, cu ochi de cicoare, albaştri ca ai Herei. 25.VII.2005, Sărăţeanca . |
Posted on: Sun, 28 Jul 2013 19:37:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015