Poligonul de tragere Un alt avantaj a fost obţinerea rezistenţei organismului. Marşurile făcute până la poligonul de tragere de la Coada Izvorului erau o bagatelă. Aproape 30 de kilometri dus-întors. Ciuda mǎ cuprindea de câte ori vedeam în faţa ochilor cele trei trageri de zi şi una de noapte. La cea de-a treia ne aflam în prag de iarnă. Vremea şi locurile erau superbe, mai ales că ninsese din abundenţă. Compania înainta în ritm drăcesc, în şir indian. Sfidam vremea trecând peste arăturile mocirloase, în care te afundai uneori până peste glezne. Ne curăţam apoi pe porţiunile cu zăpadă tare, unde mai aflam câte o scurtă pauză. Mai departe traversam mici cursuri de apă învolburate, coborând şi urcând terenuri accidentate. Lăsam vigilenţa în urmă prin pădurile pustii şi peste toate astea eram încărcaţi ca Moş Crăciun. Din când în când se auzea: tonul la cântec! Privesc în zare spre liberare! Nu! Nu ăsta, soldaţilor nemernici! zbiera caporalul la noi. Prin păduri prin văi şi sate, pe sub poale de Carpaţi, Victorioşi treceau la luptă, tineri comunişti soldaţi! Ei treceau lovind duşmanul, lupta-i mare, lupta-i grea! Comandantul lor de grupă, tânăr comunist era! După cum se vede, propaganda comunistă era la modă în armata română. Desigur, erau multe alte cântece mai plăcute, care n-aveau nimic de-a face cu orânduirea comunistă. Ultima încercare a traseului se numea dealul uriaş de la baza poligonului. După ce-l urcam cu greu, urma atingerea locului de popas, unde cădeam seceraţi, epuizaţi şi frânţi, că nu ne mai ardea pe moment nici de bruma de hrană rece luată la plecare. Primeam de obicei, câte un sfert de pâine, un sfert de bucatǎ de salam, pe care o împǎrţeam frăţeşte, sau o cutie de pate de ficat care se împǎrţea la patru. Pauza dura cam o oră, după care se trecea la executarea tragerii. Adică 3 (TREI ) cartuşe amărâte. Aşteptam plictisiţi dar relaxaţi să termine şi ceilalţi, apoi coboram încolonaţi pentru plecare. La prima tragere a fost o adevărată performanţă pentru mine să obţin “B“ din 3 cartuşe. Unul dintre ofiţeri mi-a spus că arma bate în jos, dupǎ ce a verificat-o, aşa că trebuia să ţintesc sus, nu la baza ţintei. Pe drumul de întoarcere stăruia întrebarea de groază: cu ce ţi-am greşit, Doamne, de am ajuns aici? Ce mare bătaie de joc, jocul de-a armata...Să tragi numai 3 cartuşe după ce ai mers 15 “kilo“ şi să te întorci nepăsător, asta da performanţă! Cred că toate armatele din lume ar fi fost invidioase pe armia română socialistă. Dacă, Doamne fereşte!-ar fi izbucnit un război, mare minune dacă nu ne-am fi împuşcat între noi. La tragerea de noapte întoarcerea s-a fǎcut pe şosea, apoi... cu trenul pânǎ la o haltǎ şi iar pe şosea. Spre dimineaţă intrarǎm pe poarta regimentului ca nişte fantome. Am fost lăsaţi să dormim până după prânz. În sinea mea mǎ întrebam: cât de mare poate fi prostia omenească? Fusesem nevoiţi sǎ ocolim din cauza noroaielor formate din topirea bruscǎ a zǎpezii. Practic, nu mai puteam să înaintăm prin mocirla care ne trecea de glezne.Oare toate treburile se făceau de formă în armata României socialiste? Cine avea interesul ca lucrurile sǎ meargǎ aşa? Jurământul Cu cântec de luptă ne-aducem aminte Că fraţii în veci vor fi fraţi! Un cântec istoric, bătrân ca unirea, Voi compatrioţi ascultaţi! (bis) Treceţi batalioane române Carpaţii, La arme cu frunze şi flori! V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii, Cu inima la trecători! (bis) Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă, Nădejdea e numai în noi! Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii Şi-apoi să mergem la război! (bis) ‘Nainte, ‘nainte, spre marea izbândă, Hotarul nedrept să-l zdrobim! Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul, De-ar fi să ne-ngropăm de vii! (bis) Aceste versuri îmi vor aduce aminte mereu de ziua depunerii jurământului... Ne-am trezit pe la cinci dimineaţa, ca de obicei, într-o zi de decembrie. După programul obişnuit, pe la şase am intrat la masă. Până aproape de ora unsprezece, am aşteptat afară, pe platou, începerea depunerii jurământului. Nu erau decât - 11 grade Celsius, dacă nu şi mai frig… În timpul ăsta singurul loc călduţ ce-mi mai rămăsese era inima. Mâini, picioare, urechi, nu mai aveam. Arma îmi înţepenise pe umărul de sticlă. Nasul îmi plângea în hohote, văzând cât de mult îl pedepsisem... Chiar ca nişte pietre nu stǎtuserǎm, dar gerul cumplit şi vântul zdravăn ne-au chinuit groaznic. La sfârşit a ieşit nesperat de bine. Atunci, la depunerea jurământului, bătusem cel mai bine, cu mare poftǎ, pasul de defilare. Defilarea a început de pe platoul unităţii, în ordinea formării careului. Regimentul răsuna puternic de cântec şi pas de defilare pe acorduri de fanfară. Parcă era drumul spre izbăvire. Atunci cântasem cel mai frumos “Treceţi batalioane” din întreaga armată. Eram emoţionat de lumea care venise să-şi vadă rudele sau prietenii. Mǎ puseserǎ comandant de grupă. În faţa comandantului de regiment care ne privea de la tribună, m-am simţit mândru nevoie mare. Înaintea noastrǎ se auzi : Pentru onor, spre dreapta! Un gând mă străbătea senin: gata durule, acum eşti soldat adevărat…Fiorul de patriotism îmi electrizase trupul şi sufletul încordate de emoţie. Aceasta însemna că primisem premiul cel mare. Botezul jurământului. Gândul meu trecea mai departe la bietul de tata, care era veteran de război. Din păcate, nu reuşise să vină niciunul dintre ai mei la depunerea jurământului. Îi informasem greşit în urma unui zvon care ne anunţa că jurământul urma să fie depus cu o săptămână mai devreme. Tata a venit, săracul, mai devreme cu o săptămână, deşi îi trimisesem urgent o scrisoare. După-amiaza a urmat masa festivă, în care am avut surpriza să bem bere acră... Mulţi s-au ferit de instrucţie. Cei mai inteligenţi, mai cu dare de mână, cu relaţii, şi-au găsit foarte repede posturi călduţe. Căţelar, infirmier, furier, cancelar. Corupţia era mare…pardon, penuria. Ţigările, cafeaua, benzina şi alte delicatese erau indispensabile. Ofiţerii erau şi ei oameni… Nu mai vorbim de permisii sau învoiri, că te apuca tremuratul… de nervi! Auzisem despre unii ofiţeri că erau atât de subtili, de hapsâni, încât îşi trimiteau soldaţii madagascari direct… acasă. Desigur, lucrurile acestea nu puteau fi probate decât cu martori, adică noi, cei în cauză. Dar cine era nebun să spună că făcea aşa ceva? Eu ştiam din auzite. Toţi erau puşi pe luate, iar soldaţii pe date! De fapt, din disperarea de a pleca acasă, unii soldaţi promiteau marea cu sarea şi la întoarcere deschideau uşa cu marele cap, pentru că, aveau mâinile ocupate. Se apropia Revelionul. Din regiment plecasem oficial acasă o singură dată, după depunerea jurământului. Fusesem într-o învoire de 48 de ore. Mǎ întorsesem plin cu provizii: două pachete de ţigări Kent, la mare preţ pe atunci, plus o cutie cu ness Amigo, cu gândul să le dau pentru a pleca şi de Revelion. De Crăciun nici nu putea fi vorba. Zis şi făcut. Aranjasem cu domnul comandant de pluton, locotenentul major S., după ce i-am dăruit articolele. Timpul trecea iar promisiunea nu se onora. 28, 29, 30 decembrie ... Pe 31 continuasem să-l rog după ce insistasem şi zilele trecute. Aproape că-mi era jenă sǎ-l mai bat la cap... - Să vezi că s-a completat lista... Nu mai promit... - Bine, tovarǎşe locotenent major, dar mi-aţi promis... - Îmi pare rău, am trimis lista prea târziu, iar comandantul n-a aprobat decât la cei care n-au fost deloc. Rǎmâne pe altǎ datǎ... - Da, am înţeles, să trăiţi! Pentru a pleca acasă unii au promis locotenentului chiar jumătăţi de porc, benzină, cartuşe de ţigări, alte rarităţi. Bucureştenii piloşi plecau aproape săptămânal. Iar eu dădusem nişte fleacuri şi acelea primite cadou, ca să rămân să petrec liniştit marea schimbare dintre ani în companie. M-a împăcat repede gândul că nu fusesem singurul capitalist sacrificat... Şi alţii dăduseră la fel ca mine, înainte ca să plece şi fuseseră săriţi.
Posted on: Mon, 19 Aug 2013 09:18:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015