Poveste de iarnă Povestea ar trebui să înceapă cu a fost odată, dar fiindcă a fost cu adevărat, nu există ca niciodată. Trăia într-un oraş de provincie, alături de cele trei fetiţe, într-o mahala, o femeie frumoasă. Iernile grele, le aduna pe toate patru, pe acelaşi pat cu saltea de vatelină scămoşată şi făcută cocoloaşe, sub plapuma prea subţire ca să facă faţă frigului din casă. Chiar dacă muncea mult, biata femeie nu putea să facă cu doar două braţe, cald şi lumină. În acea iarnă, lemnele erau foarte puţine, rezervele de papuci de gumă se terminaseră şi toate aşchiile de lemn pe care le găsiseră în grădină şi pe stradă. Nucii care străjuiau trotuarul precar pavat, se încăpăţânaseră să nu le mai dea nici o surcică, doar câteva coji uscate. Într-o zi, o femeie îi dăduse un ghem de lână şi acum lucra neobosită cu andrelele groase, la lumina lămpii, ciorăpei pentru fetiţe. Crăciunul nu exista, chiar dacă semnul din calendar indica ajunul. Fetiţele auziseră povesti cu mos Crăciun, şi ochii li se umezeau când, trecând pe lângă casele mari şi frumos văruite, îmbrăcate în podoaba albă a iernii, vedeau sclipind prin ferestre, luminiţe ca nişte licurici, dar mai frumoase, mai colorate, mai aromate şi mai vesele. Viaţa femeii fusese grea. Venea de la ţară, dupa ce tatăl murise în primul război mondial, un tată pe care nu-l cunoscuse, şi apoi crescuse cu alt tată pe care aproape nu-l cunoştea. La moartea mamei, bunica o trimise la o scoală de asistente. Ce se petrecuse în sufletul ei, nu ne e dat să ştim. Ne putem doar imagina, cum încet s-au uscat toate rădăcinile ei, cum fără să devină copac viguros, ci doar un puiet care a făcut cateva frunze, s-a lăsat ruptă de vântul primei toamne. Dumnezeu i-a ajutat şi a găsit de lucru la un spital, în oraşul în care acum locuia. Era harnică şi vroia să răsplătească bunatatea Domnului, dar cum pe o parte primeşti iar pe alta plăteşti, apăru în viaţa ei, tatăl fetiţelor. Un om înstărit pe care tânăra femeie îl iubi din prima clipă. În simplitatea ei, i se părea că din nou, Dumnezeu a mângâiat-o pe creştet dându-i acest om bun, căruia nu-i cerea nimic, decât să fie uneori acolo unde era ea. Uneori era, alteori dispărea zile, săptămâni şi luni. Nu şi-a pus întrebări când a venit prima fetiţă, singură, greu, după zile de chin, la început de primăvară. Anotimul îi aducea flori la fereastră, şi atât. Totuşi tatăl veni după câteva săptămâni să vadă copilul. Îi aduse o portocală, prima portocală pe care mama o văzuse. Şi o păstrase. O mirosea din când în când, pănă coaja portocalei se întări şi oricât încerca să-i mai simtă mirosul, nu reuşea. După un an de sporadică prezenţă a tatălui, veni a doua fetiţă. Frumoasă şi sănătoasă, femeia o primi ca pe încă un dar a lui Dumnezeu, în braţele ei tinere. Nici acum nu întrebă nimic. Era deajuns încă o portocală. Din nou o mirosi şi parcă de data aceasta i se uscă şi o bucată din suflet. Dar el avea treabă. Colegele ei de serviciu şuşoteau iar unele chiar îi spuseră că Mircea e căsătorit, iar ea e complet nebună. Era nebună, frumoasa nebună îndrăgostită de o fantomă care aducea copii şi porticale. Timpul trecea, el apărea şi dispărea ca un vis frumos, fetiţele creşteau, gângureau, începeau să meargă, cand mama iar prinse viaţă în ea. Era mult, însă Dumnezeu ştia de ce trebuie să vină sufletelele acestea la ea. Doar El ştia. Femeia nu întrebă nici acum nimic. Ultima portocală veni aproape verde şi ţinu mai mult. Mirosul ei amestecat cu mirosul copilui, rodeau în laptele sufletului femeii. Trei copii mici se ţineau acum de femeia care îmbătrânise. Ochii îi deveniră de iască şi lacrimile secară în una din nopţi. Sufletul i se risipise pe podeaua veche şi scârţia sub greutatea lui. Mircea se risipise şi el, degeaba căuta prin ferestra curată să-i vada silueta apropiindu-se de poartă. Poveştile tăcute ale femeii se terminaseră şi începu să-l întrebe pe Dumnezeu unde e focul din sobă, de ce rod în ea carii pustietăţii, de ce mor visele ei. Iarna o năpădi din cap până în picioare. Bucuria ochilor ei era adunată în cele trei suflete, pe care nu ştia cum să le iubească şi se temea că verdele ultimei portocale a intrat prin pielea ei până în inimă, înveninând-o. E ajunul Craciunului. Fetiţele chicotesc, încă fericite, sub plapuma pe care mama aşternu câteva haine mai groase. Picioarele ei îngheţaseră dar mainile se mişcau frenetic, trecând ochiurile formate din lână de pe o andrea pe alta. Degetele se înfierbântară şi mirosul vechi îi impunse creierul. Amintirea lui se distorsionase şi pierduse forma. Încă îşi aducea aminte totuşi de ochii lui mari, negri şi curaţi. Îşi amintea mirosul palmelor lui şi moliciunea paltonului pe care îl lăsa pe scaunul de lângă uşă, şi forma pe care o lăsa capul lui pe perna tare. Cu grijă, termină ultima şoseţică. Firul scurt de lână care îi rămase, il legă de tăblia patului. Prinse fetiţele în braţe să le încălzească şi adormiră toate patru suspinând, iertând, murind şi înviind, încălţate cu şosetuţe roşii şi zgâriind cu unghiile coaja tare a portocalelor, într-un ultim vis de poveste cu un Crăciun fericit. Covaci Oana Maria
Posted on: Sat, 23 Nov 2013 06:58:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015