Precum i se întâmpla maşterei din „Alba ca Zăpada”, când mi se năzare că mi-i sufletul milostiv fără pereche şi mă copleşeşte mulţumirea de sine, oglinda lumii din inima mea mă face să simt din nou căldura inimii celui mai bun om pe care am avut şansa să-l cunosc: tanti Rica, una din cumnatele bunicilor mei. Şi câtă ruşine mi se face atunci! Era foarte săracă şi bunica îi mai trimitea prin mine bani de medicamente. În ultimii ani ai vieţii, alungată de regim din casa ei, stătea într-un apartament nenorocit dintr-un bloc la marginea oraşului. De fiecare dată când am fost la ea, în toate ungherele casei, prin şifoniere, pe paturi, dar de unde nu apăreau!, erau culcuşuri de pisici cu pui. Pisici multe, pui de generaţii diferite: unii abia născuţi, alţii mai măricei şi tot timpul puşi pe joacă... Eu mă simţeam ca în rai! După câteva zile, bunica îi dădea telefon şi aducea vorba, în treacăt, dacă şi-a cumpărat medicamentele de care, fiind bolnavă, avea atâta nevoie: - Rica, cum te mai simţi, sunt bune medicamentele?, întreba bunica. - Nu le-am luat, Nuţa... A venit vecina de la parter şi i-am dat ei banii, că avea nevoie mai mare ca mine. La care bunica, ştiind-o pe vecina respectivă, se enerva cumplit... dar aşa era tanti Rica. Micuţă, fragilă, inteligentă, frumoasă ca o floare chiar şi bătrână, însăşi Dragostea te privea drept în suflet prin ochii ei albaştri... De ce, nu ştiu, poate că sunt defectă din naştere şi ăsta mi-e chipul, dar nu pot fi ca tanti Rica... şi tare mai e dureros.
Posted on: Thu, 25 Jul 2013 19:40:27 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015