Primul Crăciun liber Pe 25 decembrie am primit ordin să plecăm la aeroport, să ne alăturăm alor noştri. Când m-am întâlnit cu ai mei de la a III-a, nu-mi venea să cred. Nici unul nu păţise nimic. Ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat ca nişte fraţi. Aşa am aflat prin ce au trecut ei în timpul în care am fost despărţiţi de evenimente... Avuseseră parte de aventuri printre gloanţe la Televiziune şi Sala Palatului. Îl văzuseră pe Sergiu Nicolaescu pe tanc, maşini arzând, morţi pe caldarâm şi diversiune teroristă... Fuseseră conduşi admirabil de căpitanul Istrate, pentru care căpătaseră un respect deosebit. Acum aveam misiunea să păzim muniţia. Locul se afla chiar în curtea unităţii de aviaţie, la mijloc. Trei nopţi le-am dormit direct pe pământ, protejaţi de o pătură şi o foaie de cort. Cum se întuneca un pic, începea concertul în trasor major. Din cauza asta stăteam culcaţi pe burtă. Ceasuri întregi aşteptam să apară eventuali intruşi. Partea aeroportului în care ne aflam noi, era foarte bine apărată. Tancuri, TAB-uri, MLI-uri, flancau tranşeele din loc în loc. În tranşee făceau cu schimbul zi şi noapte, soldaţii de la unitatea noastră. Cei de la aviaţie ne-au cam privit ciudat la început, de parcă eram nişte neaveniţi. Ne aflam la mijloc şi câteodată tremuram cu degetul pe trăgaci. Fremătam de nerăbdare, aşteptând să apară acea fiinţă blestemată, pe care s-o curăţ definitiv de pe faţa pământului... Parolele se schimbau de două ori în cursul nopţii. Chiar în prima noapte i-am prins pe doi ofiţeri de la aviaţie, când s-au apropiat de muniţie. Atunci când i-am somat n-au ştiut să spună parola. A fost penibil. I-am predat iar după aceea i-am văzut liberi la vreo două zile, văzându-şi de treburi. Cred că a fost o neînţelegere, pentru că ei spuseseră parola care expirase cu o oră mai devreme... Nu aveam voie să circulăm prin incinta aeroportului, decât cu ordine precise. La masă plecam numai însoţiţi de comandanţii noştri. Până şi la toaletă când plecam, trebuia să raportăm. Asta a fost la început, până să ne cazeze. Căpitanul Istrate îşi arăta adevăratele calităţi. Era un bun organizator. Dădea numai ordine precise şi hotărâte. Locotenent major Neacşu şi locotenent Gheorghe, deşi mai blajini, se ridicau la nivelul căpitanului. Comandantul nostru, cǎpitanul Istrate era un om dur, serios, aproape mereu încruntat, nu prea înalt dar subţirel, mai tânăr ca vârstă decât cǎpitanul Şatohin. Îmi plăceau ochii săi tăioşi, atunci când se încrunta. Nu suporta minciuna, era un moralist care apoi pedepsea exemplar pe cel sau cei care greşeau. Dar avea şi părţi bune. Ştia să glumească destul de fin. Uneori era chiar sensibil, pentru că îl simţeam că ne tratează ca pe copiii lui... Pe 25 decembrie am primit cu toţii un cadou neaşteptat. Ceauşeştii fuseseră prinşi la Târgovişte. Un comitet format de urgenţă, din militari şi civili, fusese trimis de la Bucureşti. Îi judecaseră şi-i condamnaseră la moarte prin împuşcare, pe cei doi Ceauşescu în aceiaşi zi. Destul de repede şi de misterios. Tragic pentru un om care nu cu mult timp în urmă, era eroul ţării, ctitorul ei, cu mii de portrete, ridicat în slăvi la tot pasul, prin cultul personalităţii. Propaganda comunistă impusă prin teroare, prin constrângere, prin frică, funcţionase perfect atâţia zeci de ani. Conducătorului iubit îi sunase cel de pe urmă ceas. Fusese găsit vinovat şi împuşcat ca un câine, pentru multe crime comise împotriva poporului român. Cât de corect fusese acest proces? Meritase Ceauşescu să fie împuşcat împreună cu Elena, soţia lui? Cui îi păsa în acele momente? Nu mai conta dacă făcuse şi lucruri bune pentru ţară…Cine avusese interesul ca să scape de el ? Ruşii ? Când am aflat că i-au prins pe cei doi tirani, că i-au executat rapid, am fost în culmea extazului. Vizionarea casetei la televizor m-a şocat însă. A fost ceva brutal, într-un tablou grotesc. Să vezi doi bătrâni disperaţi care se mai credeau conducători încă. Să-l auzi pe Ceauşescu spunând că el nu răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale... Să-i auzi pe cei doi spunând cu dispreţ, să nu pună nimeni mâna pe ei. Apoi într-un final macabru să vezi doi bătrâni legaţi cu mâinile la spate, cu eşarfe la ochi, zăcând într-o baltă de sânge, după ce fuseseră mitraliaţi, nu putea decât să te cuprindă mila. După aceastǎ execuţie, ca prin farmec s-a aşternut o linişte şi-o pace suspectă, stranie... Să fi cedat aşa de repede susţinătorii lui Ceauşescu? Oricum, principalul scop fusese atins. Violenţa, crimele incetaseră...în aparenţă, cel puţin. Deşi sunt un visător romantic înrăit, n-am crezut sau n-am îndrăznit să cred, sau să visez că voi apuca să trăiesc asemenea clipe pe viu vreodată. Cea mai ucigătoare boală a lumii numită comunism, de care poporul român se îmbolnăvise şi suferise de aproape jumătate de secol era învinsă... Oare? Cât de lungă o să fie convalescenţa? Ce clipe de neasemuită fericire... Ce poate fi mai minunat, decât să poţi să spui: sunt LIBER!? Nimic! Eram mândru că Revoluţia, aşa cum o numeau mulţi, pentru cǎ schimbase un regim, m-a prins cu arma în mână. Dar oare trebuia să fiu mândru? Mi-au trecut câteva gânduri negre prin cap... Ce s-ar fi întâmplat dacă armata ar fi ascultat de dictator? Doamne, mi-e greu să mă gândesc la consecinţe. În cazul acesta, soldatul român şi ofiţerul nu s-ar mai fi numit oameni... Într-una din zilele acelea liniştite am prins momentul prielnic şi am reuşit să telefonez acasă la doamna Nuţi, o vecină în vârstă de la noi din curte. Inima îmi zvâcnea fericită, că am auzit-o la telefon. O întrebasem într-un suflet despre ai mei. Erau sănătoşi! Rugămintea mea fierbinte era să-i liniştească, pentru că eu mă aflam teafăr şi sănătos. Promisesem solemn că mai sun. Era Crăciunul... primul meu Crăciun liber! Cu toate acestea, marea sărbătoare creştină se păstra în inimile românilor după atâţia zeci de ani de teroare comunistă, în care singurele sărbători oficiale erau Ziua Republicii, 1-2 Mai, Revelionul, 24 Ianuarie, Ziua Unirii... După cele trei zile petrecute sub cerul liber, cazarea a venit la fix. Noaptea se lăsa un frig neîndurător. Acum dormeam câte doi în pat, iar o parte dintre noi, pe saltele puse pe jos. Asta se datora faptului că unitatea devenise supraaglomerată. La adăpost era bine, era cald, iar afară vremea continua să se schimbe. Se făcea tot mai frig. Primul Crăciun liber Pe 25 decembrie am primit ordin să plecăm la aeroport, să ne alăturăm alor noştri. Când m-am întâlnit cu ai mei de la a III-a, nu-mi venea să cred. Nici unul nu păţise nimic. Ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat ca nişte fraţi. Aşa am aflat prin ce au trecut ei în timpul în care am fost despărţiţi de evenimente... Avuseseră parte de aventuri printre gloanţe la Televiziune şi Sala Palatului. Îl văzuseră pe Sergiu Nicolaescu pe tanc, maşini arzând, morţi pe caldarâm şi diversiune teroristă... Fuseseră conduşi admirabil de căpitanul Istrate, pentru care căpătaseră un respect deosebit. Acum aveam misiunea să păzim muniţia. Locul se afla chiar în curtea unităţii de aviaţie, la mijloc. Trei nopţi le-am dormit direct pe pământ, protejaţi de o pătură şi o foaie de cort. Cum se întuneca un pic, începea concertul în trasor major. Din cauza asta stăteam culcaţi pe burtă. Ceasuri întregi aşteptam să apară eventuali intruşi. Partea aeroportului în care ne aflam noi, era foarte bine apărată. Tancuri, TAB-uri, MLI-uri, flancau tranşeele din loc în loc. În tranşee făceau cu schimbul zi şi noapte, soldaţii de la unitatea noastră. Cei de la aviaţie ne-au cam privit ciudat la început, de parcă eram nişte neaveniţi. Ne aflam la mijloc şi câteodată tremuram cu degetul pe trăgaci. Fremătam de nerăbdare, aşteptând să apară acea fiinţă blestemată, pe care s-o curăţ definitiv de pe faţa pământului... Parolele se schimbau de două ori în cursul nopţii. Chiar în prima noapte i-am prins pe doi ofiţeri de la aviaţie, când s-au apropiat de muniţie. Atunci când i-am somat n-au ştiut să spună parola. A fost penibil. I-am predat iar după aceea i-am văzut liberi la vreo două zile, văzându-şi de treburi. Cred că a fost o neînţelegere, pentru că ei spuseseră parola care expirase cu o oră mai devreme... Nu aveam voie să circulăm prin incinta aeroportului, decât cu ordine precise. La masă plecam numai însoţiţi de comandanţii noştri. Până şi la toaletă când plecam, trebuia să raportăm. Asta a fost la început, până să ne cazeze. Căpitanul Istrate îşi arăta adevăratele calităţi. Era un bun organizator. Dădea numai ordine precise şi hotărâte. Locotenent major Neacşu şi locotenent Gheorghe, deşi mai blajini, se ridicau la nivelul căpitanului. Comandantul nostru, cǎpitanul Istrate era un om dur, serios, aproape mereu încruntat, nu prea înalt dar subţirel, mai tânăr ca vârstă decât cǎpitanul Şatohin. Îmi plăceau ochii săi tăioşi, atunci când se încrunta. Nu suporta minciuna, era un moralist care apoi pedepsea exemplar pe cel sau cei care greşeau. Dar avea şi părţi bune. Ştia să glumească destul de fin. Uneori era chiar sensibil, pentru că îl simţeam că ne tratează ca pe copiii lui... Pe 25 decembrie am primit cu toţii un cadou neaşteptat. Ceauşeştii fuseseră prinşi la Târgovişte. Un comitet format de urgenţă, din militari şi civili, fusese trimis de la Bucureşti. Îi judecaseră şi-i condamnaseră la moarte prin împuşcare, pe cei doi Ceauşescu în aceiaşi zi. Destul de repede şi de misterios. Tragic pentru un om care nu cu mult timp în urmă, era eroul ţării, ctitorul ei, cu mii de portrete, ridicat în slăvi la tot pasul, prin cultul personalităţii. Propaganda comunistă impusă prin teroare, prin constrângere, prin frică, funcţionase perfect atâţia zeci de ani. Conducătorului iubit îi sunase cel de pe urmă ceas. Fusese găsit vinovat şi împuşcat ca un câine, pentru multe crime comise împotriva poporului român. Cât de corect fusese acest proces? Meritase Ceauşescu să fie împuşcat împreună cu Elena, soţia lui? Cui îi păsa în acele momente? Nu mai conta dacă făcuse şi lucruri bune pentru ţară…Cine avusese interesul ca să scape de el ? Ruşii ? Când am aflat că i-au prins pe cei doi tirani, că i-au executat rapid, am fost în culmea extazului. Vizionarea casetei la televizor m-a şocat însă. A fost ceva brutal, într-un tablou grotesc. Să vezi doi bătrâni disperaţi care se mai credeau conducători încă. Să-l auzi pe Ceauşescu spunând că el nu răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale... Să-i auzi pe cei doi spunând cu dispreţ, să nu pună nimeni mâna pe ei. Apoi într-un final macabru să vezi doi bătrâni legaţi cu mâinile la spate, cu eşarfe la ochi, zăcând într-o baltă de sânge, după ce fuseseră mitraliaţi, nu putea decât să te cuprindă mila. După aceastǎ execuţie, ca prin farmec s-a aşternut o linişte şi-o pace suspectă, stranie... Să fi cedat aşa de repede susţinătorii lui Ceauşescu? Oricum, principalul scop fusese atins. Violenţa, crimele incetaseră...în aparenţă, cel puţin. Deşi sunt un visător romantic înrăit, n-am crezut sau n-am îndrăznit să cred, sau să visez că voi apuca să trăiesc asemenea clipe pe viu vreodată. Cea mai ucigătoare boală a lumii numită comunism, de care poporul român se îmbolnăvise şi suferise de aproape jumătate de secol era învinsă... Oare? Cât de lungă o să fie convalescenţa? Ce clipe de neasemuită fericire... Ce poate fi mai minunat, decât să poţi să spui: sunt LIBER!? Nimic! Eram mândru că Revoluţia, aşa cum o numeau mulţi, pentru cǎ schimbase un regim, m-a prins cu arma în mână. Dar oare trebuia să fiu mândru? Mi-au trecut câteva gânduri negre prin cap... Ce s-ar fi întâmplat dacă armata ar fi ascultat de dictator? Doamne, mi-e greu să mă gândesc la consecinţe. În cazul acesta, soldatul român şi ofiţerul nu s-ar mai fi numit oameni... Într-una din zilele acelea liniştite am prins momentul prielnic şi am reuşit să telefonez acasă la doamna Nuţi, o vecină în vârstă de la noi din curte. Inima îmi zvâcnea fericită, că am auzit-o la telefon. O întrebasem într-un suflet despre ai mei. Erau sănătoşi! Rugămintea mea fierbinte era să-i liniştească, pentru că eu mă aflam teafăr şi sănătos. Promisesem solemn că mai sun. Era Crăciunul... primul meu Crăciun liber! Cu toate acestea, marea sărbătoare creştină se păstra în inimile românilor după atâţia zeci de ani de teroare comunistă, în care singurele sărbători oficiale erau Ziua Republicii, 1-2 Mai, Revelionul, 24 Ianuarie, Ziua Unirii... După cele trei zile petrecute sub cerul liber, cazarea a venit la fix. Noaptea se lăsa un frig neîndurător. Acum dormeam câte doi în pat, iar o parte dintre noi, pe saltele puse pe jos. Asta se datora faptului că unitatea devenise supraaglomerată. La adăpost era bine, era cald, iar afară vremea continua să se schimbe. Se făcea tot mai frig.
Posted on: Fri, 04 Oct 2013 05:34:26 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015