REGULI DE BAZA IN DIPLOMATIE Diplomaţie veche şi diplomaţie nouă -va rugam dati share- ...sa ne bucuram mai multi de o buna invatatura... Meseria de diplomat este foarte veche. Unele tratate de pace şi de alianţă se numără într-adevăr printre cele mai vechi monumente ale epigrafiei (studiul inscripţiilor). Însă, foarte mult timp, raporturile între triburi, iar mai apoi cele feudale, care luau în mod progresiv un caracter naţional, nu au fost decât sporadice. O revoluţie în metodele care guvernau relaţiile între state s-a produs atunci când acestea au luat obiceiul de a întreţine misiuni permanente în capitale străine. Această practică, inaugurată în sec. al XV-lea, s-a impus pe măsură ce statele naţionale puternice şi unificate înlocuiau suveranităţile feudale. Ea s-a generalizat în Europa în sec. al XVII-lea când, după Tratatul de la Westphalia (1648), dezvoltarea relaţiilor paşnice a multiplicat problemele care trebuiau soluţionate. Cardinalul Richelieu a fost, în al său "Testament politic", marele teoretician al "negocierii permanente". Aceasta constituie actul de naştere al diplomaţiei moderne. Când termenul "diplomaţie" a intrat în limbaj, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, el viza ştiinţa care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte şi pe care suveranii puteau să-şi susţină revendicările. De atunci, termenul a căpătat mai multe sensuri, Noi vom întrebuinţa acest termen pentru a desemna tehnica care guvernează dezvoltarea relaţiilor internaţionale, denumită cândva "negociere", cuvânt care defineşte mai bine acţiunea ambasadorilor, ca şi termenul "negociator", înlocuit apoi de "diplomat", care caracterizează mult mai exact profesiunea acestora. Un moment de referinţă în istoria diplomaţiei l-au constituit Congresele de la Viena din 1815 când inamicii şi invingătorii lui Napoleon au încercat să impună Franţei o pace distrugătoare. Talleyrand a probat calităţi diplomatice greu de egalat şi a reuşit prin impunerea unor norme de ceremonial şi protocol (…) ca şi prin adoptarea, pentru prima dată, a noţiunilor de mare şi mică putere nu numai să salveze Franţa nu numai de la o pace ruşinoasă şi… dar să o şi includă printre marile puteri. Viena a intrat în istorie pentru adoptarea la cele două Congrese din 1815 a unora dintre normele de protocol şi ceremonial valabile şi astăzi (ex. sistemul alfabetic pentru conferinţa ordinea de precădere după criteriul vechimii etc.). Se cunoaşte ca până în 1914, Europa făcea, practic, singură jocul politicii internaţionale. Se promova atunci pe scară largă o politică a Curţilor. Raporturile personale între suverani exercitau o influenţă puternică asupra relaţiilor internaţionale. Cercurile conducătoare care se ocupau de relaţiile externe erau restrânse, iar secretul constituia regula. Negocierile erau purtate prin intermediul misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându-li-se latitudinea indispensabilă pentru a manevra cât mai bine, în funcţie de circumstanţe, iar guvernele îşi acordau timpul necesar pentru a interpreta evenimentele. Se întâmplă rar ca un prim-ministru sau un ministru de externe să se deplaseze pentru o negociere. Asemenea călătorii, care urmăreau întotdeauna un obiectiv politic excepţional, erau pregătite cu mult timp înainte, iar rezultatele pe care întrevederea trebuia să le consacre sau să le dea publicităţii erau, în general, obţinute anterior deplasării respective. Astfel, se puteau menaja prin negocieri discrete, orgoliile şi interesele în conflict şi se putea pregăti terenul pentru ca opinia publică, iritată de un incident, să accepte un aranjament tranzacţional onorabil. De fapt, din 1878 şi până în 1914, "Concertul european" a reglat paşnic toate marile dificultăţi şi a unit la nevoie, puterile europene pentru a face faţă unui pericol comun. Primul război mondial a răsturnat echilibrul stabilit. Societatea Naţiunilor a oferit lumii o nouă tribună unde au fost evocate problemele internaţionale. Geneva a permis conducătorilor noilor state să întâlnească politicieni mai rodaţi şi să profite de experienţa lor. Dar atmosfera în care se desfăşurau aceste raporturi mondiale se schimbase. În viaţa internaţională sunt multe probleme care nu pot fi rezolvate imediat, nu se poate acţiona cu o baghetă magică în acest scop. Căutarea soluţiilor acestor probleme trebuie făcută cu o perseverenţă discretă. Tocmai pe acest plan, colaborarea internaţională trebuie să fie marcată de grija de a nu spori dificultăţile ci de a facilita descoperirea unor tranzacţii onorabile şi umane. Atunci când aceste probleme au fost expuse şi dezbătute liber şi public, confruntările internaţionale nu au dificilă căutarea cu răbdare şi metodic a soluţiilor, uneori foarte complexe, ale problemelor delicate. Reuniunile de la Geneva se desfăşurau public. Dar soluţionarea problemelor internaţionale nu a fost facilitată de expunerea publică a revendicărilor naţionale. Sarcina negociatorilor desemnaţi să găsească o rezolvare paşnică şi echitabilă gravelor diferende făcute publice şi să descopere soluţiile care să menajeze în acelaşi timp interesele legitime, amorul propriu exacerbat şi opiniile iritate au fost în mod straniu complicate. Practic, între 1919 şi 1939 nu a existat o adevărată destindere. În acelaşi timp, sub influenţa Ligii Naţiunilor şi, mai târziu, a Organizaţiei Naţiunilor Unite, guvernele au luat obiceiul de a încredinţa organizaţiilor internaţionale servicii publice cu caracter administrativ, cultural, juridic sau social, ale căror detalii nu interesau pe diplomaţii de profesie. Astfel, au apărut, în paralel cu statele, o multitudine de organisme, de administraţii sau de grupări naţionale de tehnicieni de toate categoriile, care se întâlneau pentru a căuta soluţii marilor probleme aparţinând uneori unei părţi importante a umanităţii. În acest fel, un număr crescând de persoane străine profesiei de diplomat s-au văzut implicate în viaţa internaţională. Contactele care au luat astfel naştere au fost foarte importante pentru recunoaşterea internaţională a activităţii diplomaţilor de profesie, marginalizaţi adeseori de guverne care recurgeau la demagogie şi la atitudine agresivă. Datorită rapidităţii mijloacelor de comunicaţie, şefii de guverne şi miniştrii lor de externe nu ezită să se deplaseze personal pentru a purta,la celălalt capăt al lumii, negocieri considerate de importanţă mondială. Acest mod de lucru se impune fără indoială, întrucât, în prezent, evenimentele evoluează uneori mai repede decât imaginaţia oamenilor care le-au declanşat. Mai repede sau cu totul diferit, neaşteptat. Atunci când se analizează o parte a vieţii internaţionale care se desfăşoară public, unii sunt tentaţi să creadă că rolul diplomaţilor de profesie s-a încheiat. Or, lucrurile nu stau deloc aşa. Mai întâi, trebuie subliniat că asemenea conferinţe nu interesează decât câteva mari capitale. În marea majoritate a capitalelor, asemenea reuniuni nu se ţin niciodată. Pe de altă parte, în acele câteva oraşe în care au loc conferinţe la cel mai înalt nivel, aceste conferinţe nu ocupă prim-planul scenei decât câteva zile. În tot acest timp, şefii de misiune trec în mod firesc pe planul doi. Aceştia, în timpul pregătirii conferinţei însă, au jucat un rol important, activitatea de culise este încredinţată în bună parte membrilor misiunilor diplomatice care au fost antrenaţi în lucrările pregătitoare şi care au relaţii extinse la faţa locului. Deseori, aceştia sunt însărcinaţi să continue definitivarea şi să controleze îndeplinirea acordurilor convenite. Practica conferinţelor nu schimbă cu nimic activitatea de rutină a misiunilor. Acestea le conferă un plus de sarcini, dar nu le diminuează responsabilitatea.
Posted on: Sun, 15 Sep 2013 18:51:40 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015