Rasfoind colectiile de ziare MORMINTE FĂRĂ CRUCI Arhiva militară rusă este dispusă să ofere contra plată numele persoanelor decedate în lagărul de prizonieri de la Bălţi Mâine, 7 mai, se împlinesc 12 ani din ziua când în lunca Răutului din partea de sud est a municipiului Bălţi a fost instalată şi sfinţită o Troiţă în memoria celora care au murit în lagărul de prizonieri ce a activat în acestă localitate după 23 august 1944. Ca şi în alţi ani de după producerea acelui eveniment puţinii foşti prizonieri, rude ale acestora şi ale celora osemintele cărora zac în lunca Răutului, precum şi oameni de bună credinţă din Bălţi şi din alte localităţi ale nordului Republicii Moldova, se vor convoca la 10 mai curent în preajma Crucifixului la un recviem în memoria deţinuţilor ce au murit de foame şi chinuri în lagăr. Şi vor constata pentru a câta oară că guvernării nu-i arde de milostivire şi pocăinţă pentru a comemora omeneşte pe cei care s-au aflat şi au murit fără voia lor acum 60 de ani în acel lagăr de prizonieri. Evenimentul de acum doisprezece ani s-a produs graţie unei echipe de ziarişti de la fostul săptămânal „Curierul de Nord” editat în acea perioadă la Bălţi, gazetari care au avut îndrăzneala să publice în premieră date groaznice şi bine dosite de autorităţile sovietice despre activitatea lagărului de prizonieri din localitate. Prima scrisoare la temă ziarul a inserat-o la 17 ianuarie 1992, când comunica că „la nişte lucrări de terasament în viitorul cartier „Luceafărul” s-a dat de o mulţime de oase” iar martorii oculari ai unor tragice evenimente din timpul războiului şi din perioada postbelică afirmau că e vorba de osemintele a sute de prizonieri. Doar peste o dăptămână „Curierul de Nord” scria că „până acuma nimeni n-a vorbit despre aceasta”, referindu-se la spusele unui martor ocular care locuia în vecinătatea fostului lagăr de prizonieri. Au urmat mărtirisirile bălţenului Anton Mitreanu, care şi-a căutat fără succes la 1944 cumnaţii în acel lagăr. Iar în numărul din 28 februarie „Curierul de Nord” publica explicaţiile arhitectului şef de atunci al oraşului, Boris Griţunic, care lămurea că lucrările de fundaţie pe acel loc au fost stopate şi că personal a făcut demersuri la diverse instanţe pentru a se stabili perimetrul exact al fostului lagăr de prizonieri şi mormintelor comune ale celora ce au murit în el. „Deşi ni s-a promis acţiuni concrete, nimeni nu a încercat să întreprindă ceva concret în această direcţie”, mărturisea Boris Griţunic. Ulterior, timp de câţiva ani hebdomadarul bălţean a publicat un sereial de materiale la rubrica „Morminte fără cruce” care evocau mărturisirile unor prizonieri scăpaţi din lagăr, a rudelor celora care au murit, ori a martorilor ocualri ale acelor tragice evenimente. Din spusele lor s-a constatat că în lagărul din lunca Răutului s-au aflat prizonieri făcuţi de autorităţile sovietice după încheierea operaţiei Iaşi-Chişinău aceştia fiind feciori basarabeni mobilizaţi în Armata Română, dar şi foarte mulţi ostaşi de alte naţionalităţi. Preşedintele comitetului executiv al raionului Glodeni în 1992, Leonid Istrati, povestea în paginile „Curierului de Nord” că avea doar şapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pă tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I s-a permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. Bălţeanca Xenia Ruban scria că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan precum şi ştiuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”. Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier al lagărului bălţean Efteni Ţurcanu din Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase între timp în posesia unui răpuns primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova în care era înştiinţată că „în fondurile de documente aflate la păstrare în Arhiva Naţională nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat” şi că instituţia nu dispune „de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”. Mult mai târziu, la insistenţa preşedintelui executiv al Uniunii veteranilor de răzoi ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova, Vasile Pruteanu, şi a şefului Arhivei fostului judeţ Bălţi, Tamara Guţu, s-au aflat primele informaţii oficiale despre activitatea lagărului de prizonieri de la Bălţi, unele date incoplete despre numărul celora ce au murit în acest lagăr şi despre locurile de înhumare a lor. Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept sarcină primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a fost dislocat în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, au fost dislocate în localităţi învecinate Bălţiului (oraşul Făleşti, spre exemplu) ceva mai devreme. Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să pimească până la 2 mii de prizonieri. În perioada cât a funcţionat (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În ele s-au aflat prizonieri militari germani, unguri, austrieci, poloni, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi. Arhiva moscovită nu a furnizat deocamdată informaţii definitive despre persoanele moarte în lagărul de la Bălţi. Potrvit unui alt document parvenit de la aceeaşi instituţie şi semnat de un alt adjunct al şefului Arhivei ruse, zis V. I. Korotaev, doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 la cimitirile din Bălţi au fost înmormântaţi 2052 de prizonieri care au murit în lagărul nr. 33, iar între 1 şi 7 octombrie acelaşi an în lagăr au fost înregistraţi 509 prizonieri morţi. V. Korotaev mai comunică Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor că în 1944 la Bălţi mai era dislocate lagărul pentru prizonieri nr. 103, o filială a lagărului de prizonieri nr.198 şi spitalul special nr. 3376. V. Korotaev afirma că arhiva rusească dispune de actele de înmormântre a prizonierilor decedaţi în aceste lagăre şi că ele pot fi obţinute doar în baza unor contracte contra plată. Potrivit copiei unui registru oferit de aceeaşi arhivă moscovită, la 1 octombrie 1944 în lagărul nr. 33 au fost înregistraţi 154 de morţi. Ei au fost înmormântaţi în aceeaşi şi a doua zi în patru morminte comune, datele despre numele acestora şi locurile mormintelor fiind lipsă. La 2, 3 şi 4 octombrie, au fost înregistraţi 91, 97 şi, respectiv, 74 de prizonieri morţi care au fost daţi pământului, de asemenea, în morminte comune. Aceste morminte comune, potrivit aceloraşi surse, au fost săpate la cimitire speciale ale prizonierilor militari, care până astăzi nu este cunoscut unde s-au aflat. Documentele arată că prizonierii mureau de cele mai dese ori de enterocolită, pneumonie, tuberculoză, distrofie, malarie, etc. Doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 de enterocolită au murit 1243 de prizonieri. Primul nume înscris pe mormântul comun din lunca Răutului este cel al fostului prizonier Cornili Oliinic. Rudele acestuia sosite la Bălţi de undeva din Bucovina, au instalat o placă chiar la poalele Troiţei din lemn. Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir Petrovici, născut la 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite naţionalităţi au fost expediaţi la 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul nr. 27 al NKVD-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie, aceştia au trecut prin lagăprul de la Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele parvenite de la aceaşi arhivă rusă în adresa Uniunii veteranilor de răzoi ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova. Pavel DUMBRĂVEANU P.S. A venit timpul ca cetăţenii Republicii Moldova să cunoască istoria ţării lor precum şi soarta celora pe care viaţa i-a făcut cu ori fără voinţa lor să fie etichetaţi „duşmani ai Puterii Sovietice”. Dacă autorităţile Federaţiei Ruse sunt dispuse să ofere date despre numele prizonierilor osemintele cărora zac în mormintele comune din lunca Răutului, de ce Arhiva Naţională a Republicii Moldova nu şi-ar asuma responsabilitatea să facă lumină şi în această problemă, care este o mare durere a poporului basarabean? “Accente Libere” din 6 mai 2004
Posted on: Fri, 05 Jul 2013 18:11:36 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015